În seara zilei de luni, algoritmul platformei YouTube m-a întâmpinat cu o scenă atât de bizară și tragi-comică încât, preț de câteva secunde bune, am crezut că aveam de-a face cu un fals generat de AI, poate pornind de la un scenariu satiric de tipul celor întâlnite în serialul animat South Park: într-o intersecție stradală a orășelului Bellevue (Washington, SUA), un grup de protestatari „woke” (stânga progresistă) înarmați cu steaguri palestiniene și pancarte inscripționate cu lozinci anti-ICE („Immigration and Customs Enforcement ”, organizația federală americană care se ocupă de capturarea și deportarea imigranților ilegali) a huiduit vehement manifestația unui grup de migranți iranieni și cetățeni americani reuniți sub egida sloganului „Free Iran”.
Motivul?
Pe lângă numeroasele flamuri iraniene inscripționate cu vechea stemă folosită în perioada dinastiei Pahlavi, cel de-al doilea grup a înălțat și alte două drapele naționale: cel al Statelor Unite și cel al Israelului, acest gest simbolic exprimând dorința refugiaților iranieni prezenți la evenimentul respectiv de a asista la o împăcare istorică între țara lor natală și cele două state care constituie de mai bine de 4 decenii „dușmanii de moarte” ai regimului dictatorial islamist de la Teheran.
Văzând drapelul Israelului, progresiștii și progresistele care scandau în sprijinul imigrației libere au reacționat asemenea taurilor întărâtați de catifeaua roșiatică în cadrul coridelor, începând să hărțuiască verbal fără nicio reținere iranienii aflați pe străduța opusă, iranieni care se poziționau împotriva teocrației radicale ce terorizează de 47 de ani aproape 100 de milioane de oameni în numele dogmei musulmane. Pare greu de crezut, dar imaginile erau reale: femei americane albe, care își petrec mare parte din timpul liber protestând împotriva „patriarhiei” și oprimării femeilor, au mustrat un grup de refugiați orientali goniți din țara lor de o dictatură care calcă în picioare în mod sistematic drepturile a zeci de milioane de femei de aproape jumătate de secol.
Ce-i mai trist, și șocant, este faptul că aceasta nu a fost doar o izbucnire întâmplătoare, episodul consemnat video fiind în realitate o reflexie a părerilor generale pe care le putem vedea zilele acestea în rândurile adepților ideologiei woke: grupurile pro-Palestina, feministele occidentale moderne, practicanții „corectitudinii politice” și așa mai departe.
Falimentul moral al acestor curente de gândire a devenit ușor observabil, deoarece ele nu mai încheagă o ideologie cu un set clar de valori și principii, perioada 2023-2026 marcând emergența unor aberații doctrinare greu de explicat: cum se face că feministele vestice, care ani de zile și-au făcut un renume prin militantismul anti-patriarhal afirmat zgomotos în străzile marilor orașe din emisfera euro-atlantică, au ajuns să susțină teroriștii Hamas care luptă pentru perpetuarea unui model de societate în care femeile sunt căsătorite în adolescență, lăsate analfabete și trimise la metaforica „cratiță”, condamnând concomitent eforturile femeilor iraniene de a se elibera de sub jugul ucigaș al unor masculi habotnici îmbătrâniți, care le aplică zeci de lovituri de bici și chiar pedeapsa cu moartea pentru îndrăzneala de a-și da jos infamul hijab? Pentru feministele occidentale, care se bucură de libertate deplină în societățile lor, pare că soarta femeilor oprimate de regimuri patriarhale cu adevărat tiranice a căzut în plan secundar, preocuparea centrală a activităților acestora fiind acum judecarea și stabilirea moralității unor grupuri sau indivizi drept „buni” sau „răi” în funcție de considerentul „cine e anti-Israel vs. cine e pro-Israel”.
Nu poate fi negat că Israelul a săvârșit în Gaza excese militare abominabile, proporțiile dezastrului umanitar provocat de cruciada anti-Hamas a trupelor IDF fiind bine cunoscute de toți cei care au urmărit evoluția evenimentelor respective cu un minim de obiectivitate. Însă transformarea Israelului în marele Bau-Bau malefic al planetei și împărțirea regimurilor politice în bune sau rele în funcție de raporturile diplomatice existente cu statul condus de Bibi Netanyahu reflectă o înțelegere extrem de precară (și de o simplitate copilărească) a fenomenelor geopolitice complexe ale secolului XXI.
În Franța, socialismul pro-sovietic a luat avânt în rândurile intelectualității franceze pe la finalul anilor ’60 (mai ales în mediul universitar, unde profesorii au transmis sentimente pro-comuniste unor studenți ușor-influențabili), iar la un deceniu și jumătate distanță sintagma „gauche caviar” a început să fie folosită tot mai des pentru a critica ipocrizia, superficialitatea și slaba ortodoxie ideologică endemică în rândul noii elite liberale a țării. Stânga progresistă, „neo-marxistă” din prezent se remarcă prin aceleași trăsături nedemne pentru o grupare care se vede pe sine și se promovează în continuare drept campioana moralității și justiției sociale, dar care a ajuns gradual mai degrabă o întruchipare caraghioasă a activismului lipsit de cunoaștere reală în privința fenomenelor vizate.
În aceste zile, milioane de iranieni își riscă viețile pentru a-și re-câștiga în stradă libertățile pierdute în anul 1979, când urmașii vechilor perși au căzut într-una din cele mai triste capcane ale istoriei moderne (una cauzată în bună măsură de amestecul tot mai accentuat al Statelor Unite în politica iraniană începând cu anii ’50). În timp ce Teheranul recunoaște uciderea nemiloasă a 2000 de protestatari iar estimările neoficiale vorbesc de o cifră de 5 ori mai mare, revolta, indignarea și militantismul neo-marxiștilor (văzute în perioada conflictului din Gaza) lipsesc cu desăvârșire în cazul iranienilor oprimați de dictatura clericală musulmană; singura indignare pe care am remarcat-o în sfera progresistă referitor la evenimentele recente din Iran este cea exprimată în legătură cu perspectiva unei reconcilieri iraniano-israeliene, care ar înlătura principala sursă de finanțare a teroriștilor anti-israelieni activi în regiune. Desigur, un rol important în această poveste este jucat și de președintele american Donald Trump, marele dușman al progresiștilor de pretutindeni, care și-a asumat rolul de protector al protestatarilor iranieni, făcând cauza eliberării Iranului o perspectivă chiar și mai puțin dezirabilă pentru adepții neomarxismului, prin prisma implicării americane „imperialiste”. Însă când orgoliul politic minimalizează și neagă suferința a zeci de milioane de oameni care și-au pus viețile la bătaie mânați de idealul unui trai demn de secolul XXI, cum mai putem vorbi de „progresism” în adevăratul sens al cuvântului?
Articol redactat de Tudor Chicet
