ANALIZĂ – Influența fostelor și actualelor servicii secrete în România

Analize Editoriale Slider

Horia Lupu, politolog

Că să-l parafrazez pe Nenea Iancu (în mod etern actual se pare), pentru c-a rămas repetentă și anul asta, la fel că anul trecut, cel dinaintea lui și cam în toți anii de când o știu (cam tristă viață de om, nu?), conducerea țării s-a gândit să ne pregătească, de data asta (și) la nivel legal, O DICTATURĂ BAZATĂ PE SERVICIILE DE INFORMAȚII (MAI CORECT SPUS SECRETE sau „SPECIALE”). Acili-șea la periferia UE. Am scris cu majuscule da’ de, poate(-poate), o să vă atrag totuși ATENȚIA.
Acest lucru are loc în contextul în care:
1. Suntem, cred, țara cu cele mai multe servicii secrete (sau dacă nu, cu siguranță printre primii în topul MONDIAL), și care tară, tot în același top, cheltuie una dintre cele mai mari sume (evident, DIN LUME) pentru finanțarea lor; sume raportate fie la ansamblul bugetului, fie la PIB (bugetele serviciilor de la noi urmând o tendință ascendentă a fondurilor alocate în ultimii ani, și aproape constant). Asta în condițiile în care, de ani buni, conform declarațiilor oficiale, efectivele Poliției sunt subdimensionate față de nevoi. Nevoi care țin de soluționarea unor cazuri banale și de importanță secundară, precum cele în care un cetățean a fost omorât, o cetățeancă violată sau victimă a violenței domestice, un altul a luat un par în cap sau a fost jefuit (ori cu noroc doar furat), iar un copil/adolescent a fost răpit pentru a fi traficat. Și într-un context în care arma principală a multor polițiști (cu care să se descurce în cazul unei confruntări cu infractorii implicați în situațiile date) a rămas pistoletul „Carpați” mod. 1974 (adevărată arma de James Bond, clonată). În cazul destulor membri ai Forțelor Armate naționale, arma (individuală) pe care o pot folosi în cazul unei (desigur improbabile spre imposibile și cu totul ipotetice) agresiuni este în continuare pistolul-mitraliera (clonă AKM, purtând și el același frumos nume de lanț muntos) mod. 1963/1965.
2. Serviciile de informații/secrete/speciale de care vă spuneam sunt SINGURELE DIN UE (și printre puținele din NATO, dac-o mai exista altele), care au rămas MILITARIZATE (nu discutăm aici de contrainformațiile militare, care au evident un alt statut). Relativ foarte recent a fost tocmai respinsă, de către puterea actuală, o inițiativă de demilitarizare a lor, invocându-se pare-mi-se criteriul eficienței. Renunțarea la militarizare (adică la un sistem de tip piramidal-ierarhic, unde ca angajat primești ordine și dacă nu le execuți „întocmai și la timp” riști inclusiv să ajungi în fața unei instanțe tot militare, care – ne-au arătat secole de experiență – de obicei îi judecă și, bonus, condamnă pe nonconformiști/„insubordonați” cu maximă celeritate, DECI ÎN CADRUL CĂRUIA DACĂ NUMEȘTI ȘEFUL CONTROLEZI CAM TOT) e importantă deoarece că reprezintă o condiție pentru, și are o legătură cu, TRANSPARENȚIZAREA (firește, pe cât posibil) și, mult mai important, cu CONTROLUL DEMOCRATIC CIVIL ASUPRA ACESTOR STRUCTURI. Cele două criterii, și mai cu seamă ultimul, deși le/îl vom găsi enunțate/enunțat mai rar în această formă specifică în lucrări (normative) de filosofie politică privind democrația, sau în unele analitice de științe politice pe această temă, reprezintă niște/o condiții/condiție de bază și indispensabile/îndispensabilî pentru existența acesteia. De aceea s-a făcut mare caz privind demilitarizarea Poliției naționale înainte de aderarea la NATO și UE. Serviciile secrete, împărțite în multe branșe (o precondiție pentru ineficiența și pentru îngreunarea controlului asupra lor, ar zice – și zic – unii mult mai familiarizați ca mine cu subiectul), pitite prin unghere mai umbroase, au scăpat, absolut de-a mirărilea, și de o asemenea condiționare ANTE dar și de o evoluție ulterioară POST aderarea la cele două organizații guveramentale internaționale în sensul demilitarizării. Timp de, iată, peste 15 și aproape 20 de ani.
3. Paradoxal din nou, deși influența fostelor servicii secrete/fostei poliții politice s-a făcut simțită în societate imediat după 1990 – prin sistemul PCR, în sensul de pile, cunoștințe și relații, adică prin monopolul asupra unui tip de informații (multe dintre ele conectate cu sectorul economic-financiar) pe care membri lor/ei (foștii, sau cei rămași în sistem) și asociații/apropiații lor îl detineau, aceasta a fost ani de-a rândul discretă, mascată, (semi)clandestină chiar, în atmosfera de oprobriu public cvasi-general la adresa fostei Securități a statului. Noii securiști (deja majoritatea lor erau noi) au prins aripi și au dobândit aplomb și tupeu în special după 2004, regimul Băsescu reprezentând un punct de cotitură pentru scoaterea, cel puțin LA NIVEL CONCRET, a acestor structuri de sub controlul democratic. Un fost repetent în școală de subofițeri (numitul Coldea) a ajuns în câțiva ani general (!), șef și factotum al SRI. Folosindu-se de încercările (în mare parte puțin reușite și greșit direcționate, rămân de discutat doar tipul de intenții care le-au animat) de reformă ale Monicăi Macovei în calitate de titulară a portofoliul Justiției, în sistemul juridic/judiciar modificat (și vorbim de modificări care au facilitat și transformarea sa într-o castă, de care ne lovim azi ca de un adevărat Zid chinezesc), cu complicitatea evidență a unor Daniel Morar și Laura Codruța Kövesi (asupra cvasi-dezastrului produs de cea din urmă și motivelor din care a avut loc vom reveni) SRI și-a câștigat, AȘA CUM NU SE ÎNTÂMPLĂ ÎN NICIO ȚARĂ CU DEMOCRAȚIE FUNCȚIONALĂ, un rol (și încă unul privilegiat) în instrumentarea dosarelor penale ordinare (cazurile de corupție, printr-o colaborare ilegală și neconstituțională cu faimosul DNA). Or acest lucru nu se întâmplă NICĂIERI în lume, din câte știu și după cum mă ghidează și bunul simț. De corupție, că formă de criminalitate (preponderent) economico-financiară gravă, se ocupă serviciile specializate ale Poliției, existente și la noi. Cel puțin atâta timp cât presupusele infracțiuni menționate nu implică posibile aspecte legate de spionaj, trădare, sabotaje, terorism (cam acestea sunt preocupările structurilor echivalente SRI de pe oriunde de pe planetă, + în non-democrații poliția politică), caz în care serviciile de contraspionaj se implică ȘI ELE. Dar nu avem de a face doar cu asta. Un fapt cel puțin straniu, și profund ilogic, s-a petrecut în preajma penultimelor alegeri europarlamentare. Odată cu introducerea (și) a evidenței/numărătorii electronice a voturilor, elaborarea softul destinat acesteia îi este atribuită că temă de casa STS, și la fel zecile de mii de tablete cumpărate din banii publici/ai noștri. STS/Serviciul de Comunicații speciale care în fond n-ar trebui să existe, sau în niciun caz în această formă ori ca entitate distinctă, pentru că obiectul său de activitate nu are absolut nimic în comun cu sarcinile tipice/specifice ale unui servicu de informații. Practic, are loc o nouă premieră absolută românească (de data aceasta in plin mandat Iohannis), unui serviciu secret militarizat, asupra căruia Parlamentul poate să-și exercite controlul prin mecanisme greoaie și (cel puțin parția)l ineficiente îi este încredințat un rol esențial în ținerea evidenței, numărarea și (implicit) stabilirea rezultatelor alegerilor de orice fel.* Manevră prin care Autoritatea Electorală Națională devine aproape redundantă, dacă nu inutilă sau i se atribuie (și, sau mult mai problematic aș spune) o funcție strict legitimatoare.
4. Proiectul despre care vă vorbeam la începutul textului aparține (cel puțin aparent) unei mari coaliții politice. Adică una care a tins nu doar la formarea unei majorități parlamentare, ci la a unui guvern de cvasi-uniune națională. Mai simplu, un guvernământ format din principalele două partide, foste adversare între ele (plus președintele, aparent și până la un punct inamic ireconciliabil al unuia dintre ele), care mai întotdeauna când unul zicea „hăis” celălalt spunea „cea”. Faptul că proiectul apare în perioada existenței unei guvernări de coaliție dintre ele ar trebui să ne determine să fim și mai îngrijorați și face ca lucrurile să pară și mai grave.
5. NIMIC LEGAT DE ACESTE EVOLUȚII care au loc de niște ani buni la nivel concret (acum tinzându-se, cum spuneam, legifrarea lor în mod explicit) și care amenința serios democrația (mult mai mult decât percepția externă existentă privind presiunile asupra independenței justiției, exprimate instituțional de către UE și Comisia Europeană în cadrul MCV – presiuni care a existat, dar s-a exercitat mai mult fix din partea cealaltă decât din cea care i-a preocupat in mod real pe cei care au gândit și întocmit mecanismul – cu biasul ideologico-partinic pan-european inclus în el) NU A FOST ENUNȚAT, INDICAT, RIDICAT CA PROBLEMĂ, PREOCUPARE/ TEMĂ DE ÎNGRIJORARE (legitimă) dacă nu în vreun DOCUMENT al UE sau al marelui partener strategic (SUA) MĂCAR ÎN VREO DECLARAȚIE PUBLICĂ, oficială sau ba. Și acest lucru este de asemenea extrem de îngrijorător.
5) Nu exista/există ABSOLUT NICIO justificare obiectivă privind SUPRADIMENSIONATEA MASIVĂ a finanțării, rolului (existent, dar și avut în vedere) și nu în ultimul rând a numărului acestor servicii. Ba dimpotrivă.
a) De după al Doilea Război Mondial cel puțin, cu excepția impusă în mod totalitar a perioadei 1945-1958/1964 românii nu au fost niciodată mari iubitori de sovietici/ruși, inclusiv la nivel de politică de stat semi-formală de până în 1989. Asta ca să formulăm lucrurile simplificat. Iar ulterior și mai puțin, unii (prea mulți) asimilând absolut eronat (și ilogic) adversitatea fața de un regim politic și lideshipul său cu cea fața de o societate în ansamblu sau, mai rău, fața de un popor și o cultură. Putin nu s-a putut lăuda niciodată cu fani români adevărați și numeroși (cu excepția recentă a unor decerebrați de la AUR, cărora această primenire de atitudine le va servi aproape cu siguranță la o scădere a cotei de sprijin potențial în rândul publicului). Ba mai mult, conform unor sondaje de opinie publică extrem de recente, susținerea/aprecierea pentru Putin pe de o parte și Rusia pe de alta (atâta cât erau) au scăzut și mai mult de la declanșarea Războiului din Ucraina. Oricum, cu greu am putea spune că pericolul rusesc e mai mare în România decât în Polonia sau mai ales în oricare din Țările Baltice, pentru a nu include în ecuație Republica Moldova. Însă neo-securiștii noștri îi depășesc cu mult că număr și bani pe care îi „ard” pe ai lor. Și chiar și așa, principalul tip de agresiune la care Moscova se pricepe nu e (și n-ar fi) cea hibrida, cu atacuri informatice masive etc (surpriză, EXACT pentru a contracata asta un o structură dedicată a NATO cu sediul fix în București, și vă garantez că aia depășește cu mult că eficacitate SRI-ul, STS et eiusdem farinae însumate și multiplicate), ci (în deocamdată în foarte puțin probabilul caz că ar avea loc) una cu tancuri dân oțel, avioane dân materiale compozite, artilerie, rachete și soldați cu Kalașnikoave. Căreia ar trebui să-i facă față armata română, singura opțiune a numeroșilor neo-securiști fiind să se ascundă sau să se „dea voluntari” pentru prima linie.
b) Iredentismul maghiar există, și el atinge uneori forme flagrant nedemocratice și iliberale. Dar până în prezent ambele comunități au avut înțelepciunea să se abțină de la violențe manifeste, care au apărut deschis nici măcar în episoade tensionate, precum celebrul caz „Beke the bombardier” (vă mai amintiți de „Je suis Beke!”? 😉 ) sau conflictul legat de cimitirul din Valea Uzului, de 22 DE DE ANI BINECUVÂNTAȚI (din acest punct de vedere), de la dramaticul martie 1990 din Târgu-Mureș încoace. Se pare că, așa cum suntem și cu polemicile (uneori scandalurile) și rivalitățile dintre noi, români și maghiari, cu toții laolaltă, suntem mult mai înțelepți decât destui alții. Acum să nu fim naivi, serviciul secret maghiar (înainte de numea AVO, acum nu știu cum îi mai spune) există și acționează conform statutului său și fișei postului angajaților (că orice serviciu similar), iar Transilvania constituie cu siguranță o prioritate (alături probabil de regiunile cu populație majoritar maghiară din Slovacia). Deși, să fim conștienți, cel puțin odată cu forma ultimă pe care a dobândit-o legal-instituțional (în România) dublă cetățenie, o bună parte din sarcinile sale au fost preluate de instituții legale (fundații subordonate bisericilor, ONG-uri, universități, alte organizații). Dar oricum nu putem spune că o amenințate iredentistă/revizionistă/ separatist-antidemocratică din Transilvania ar fi în orice fel mai periculoasă/gravă decât situații similare cu care se confruntă un Israel, o Indie, un UK în Irlanda de Nord pentru a mă referi doar la câteva exemple cu potențial exploziv.
c) Privind amenințările teroriste, din câte știu cam tot ce nu s-a spus a fost legat de capturarea acum niște ani a unui tânăr/adolescent român, convertit la islam, care s-ar fi gândit/ar fi scris el pe net despre niște potențiale atentate. Nu cunosc cum s-a finalizat episodul în justiție, dacă s-a ajuns acolo Dar hai să presupunem că ar fi existat x episoade similare (și preferabil mai serioase) dejucate. Poate crede cineva pe bune că gradul de amenințare teroristă din România ar putea fi mai ridicat decât cel din Franța, Germania, Spania, Belgia? Să fim serioși!
6. Câte ceva, înspre final, despre eficiența acestor servicii. Dacă după 1990 Brigada antiteroristă din subordinea SRI a înregistrat câteva succese clare, cel mai spectaculos fiind probabil dejucarea unei tentative de asasinat la adresa ambasadorului Indiei, legat de rezultatele recente pe care le-au dovedit aceste servicii prea multe, supradimensionate și finanțate în exces (în penultima țară că nivel de trai din UE), mă voi margini la un exemplu. În urmă cu niște luni, în Arad a fost aruncată în aer o mașină – aparent un act terorist prin definiție. SRI-ul s-a implicat deci în anchetă. Rezultatul? Nici până azi nu o fost identificat un făptaș/suspect clar, darmite să fie reținut. Cam acsta este eficientă acestui serviciu când este pus la treabă pe bune, nu la făcut înregistrări care riscă să fie declarate ilegale și sunt „scurse” în presă. BANI MULȚI PENTRU NIMIC.
7. Singurul motiv pentru care partenerii noștri politici principali, UE și SUA, care ar trebui să ne ajute în mod colegial, cordial și nepaternslist la consolidarea democrației și a calității acesteia acceptă (iar acest lucru este deja unul evident) o situație care nu doar că nu respectă cerințele democratice dar are și un puternic potențial subversiv legat de funcționarea democratică a guvernământului și societății în ansamblu în privința STATUTULUI ATIPIC DE CARE SE BUCURĂ SERVICIILE DE INFORMAȚII/SECRETE ÎN ROMÂNIA are la bază un singur argument: ATITUDINEA/ POZITIONAREA (antromorfizând puțin) PRO-UE ȘI MAI ALES PRO-NATO ȘI SUA A ACESTORA. În fapt un pseudo-argument care se bazează pe mai multe judecați viciate, eronate logic și rupte de realitate:
a) Atitudinea la care făceam trimitere a serviciilor de informații/secrete se bazează pe a atitudine pro-UE la care (procentual) cetățenii români sunt de multă vreme (și se mențin) pe primul loc în Uniune, alături de cote mari/fruntașe de sprijin/încredere în NATO și mai ales în Statele Unite. Care au rădăcini culturale mult mai vechi, inclusiv (informale) în comunismul real.
b) Proiectul euro-atlantic al României (aderarea la NATO si UE) a fost rolul unui CONSENS GENERAL al partidelor și clasei politice, la care s-a raliat inclusiv (pe când mai există) PRM-ul. Și cred că nici măcar cel din urmă m-am făcut-o formal, deși a exprimat adesea critici și rezerve, dar NICIODATĂ ideea unui Ro-exit (nu era nici moda, încă). Acest acord a continuat să se mențină DOMINANT, cu rare note disonante exprimate de indivizi, mai degrabă decât de formațiuni sau facțiuni politice – unul dintre aceștia fiind, la un moment dat, că jurnalist, Rareș Bogdan, actualmente europarlamentar;) – până la derivele recente de după formarea AUR și accederea partidului în Parlament). Motivele erau/sunt simple. Pe de o parte, nici măcar naționaliștii n-au uitat (până la afirmarea decerebraților-șefi din AUR – scuze că sunt tranșant în privința lor) istoricul relațiilor și al tratamentului rezervat României de marele vecin de la est. Pe de alta aveam (și avem) o motivație cât se poate de pragmatică, cea care pentru mine unul reprezintă cea mai solidă garanție a filo-europenismului și americanismului caracteristic celei mai mari părți dintre politicienii autohtoni: într-o țară cu o clasă politică (în ansamblul ei transpartinic și pan-ideologic) în majoritate cleptocrată și coruptă, e PUR SI SIMPLU O OPȚIUNE PUR PRAGMATICĂ că în cazul în care ajungi să fii prins, judecat și eventual condamnat (fie și că urmare a unor comenzi/sforarii politice) asta să se întâmple într-o țară UE și membră pe bune a Consiliului Europei (cu o CEDO funcțională sub egida sa), și unde, eventual prin alte sforarii politice/mite mascate să ajungi să-ți ispășești (cu ghilimele sau fără) pedeapsa într-o garsonieră decentă, cu TV, bicicletă ergonomică, acces la telefon și eventual o eliberare în avans pentru bună purtare ca bonus. Bașca cu averea în mare parte intactă la final. Evident că o asemenea alternativă A FOST, ESTE ȘI VA RĂMÂNE ÎN VEAC preferabilă din orice perspectivă celei din totalitarismul bine pus la punct (procesul rapid cu plutonul de execuție atașat – modelul China și Coreea de Nord) sau aceleia din neo-totalitarism sau dictaturi dure mai hibride (Rusia, Belarus, Kazahstan etc), adică „sinuciderea” sau ocna pe viață, toate variantele ne-Occidentale enumerate incluzând și confiscarea averii.
În concluzie, „meritul” atribuit de Occident serviciilor noastre de informații/secrete e pur și simplu inexistent, și o simpla (și firească) rezultantă a caracteristicilor (oarecum organice) mediului în care ele există și al angajamentelor (relativ ferme și de durată) ale tuturor șefilor lor politici. Și REZULTAT AL UNEI/UNOR ERORI extrem de serioase DE EVALUARE a experților în politică externă și pe zona de „intelligence” din zona occidentală, sancționate (în sensul de preluate că atare și folosite) de proprii politicieni și factori de decizie.
Care ar fi cauzele acestor erori, din rândul cărora putem enumera elaborarea și menținerea inutilului (și eronat direcționatului MCV, rezultat de la bun început mai degrabă al unor biasuri partinice pan-europene într-o UE dominată de partidele populare și în care un PSD fără prea multe elemente programatice concrete de stânga – modernă ori altminteri – și privit cu rezerve de propria familie politică europeană reprezenta ținta perfectă, alături de ranchiune justificate probabil dar exprimate post-factum, precum în cazul Olandei) sau menținerea nejustificată și ofensatoare a vizelor de către SUA, după ce multe generații de studenți români integraliști au servit (conform opiniilor propriilor angajatori din SUA) ireproșabil clienții americani ocupăndu-se preponderent cu „munca de jos”?
Ce a generat acest tip de atitudini și decizii, pe care le identiificam mai sus drept cauze? Pe două le-am prefigurat deja, politicianismul netransparent din spatele ușilor închise din cadrul UE („era Merkel”, care i-a susținut mult peste limite pănâ la care ar fi trebuit să o facă – practic până a devenit imposibil pentru că aceasta însemna o încălcare explicită și flagrantă a valorilor și normelor UE – pe un V. Orbán sau T. Băsescu, iar pe V. Putin, în mod indirect dar eficient, pănă la ieșirea respectivei doamnei cancelar din politică, reprezintă un exemplu clar de AȘA NU), etnocentrismul arogant în cazul SUA (a se vedea aici și tristul caz Teo Peter) sau anchilozarea unei părți a Departamentului de stat în teme/proiecte depășite demult de realitatea românească, lipsa unui apel real la specialiști în politici de arie (care există în zona academică, Will Kimlicka din Canada sau Rogers Brubaker din SUA fiind doar doi dintre ei despre care, și legat de ale căror cercetări am personal cunoștință), și, orice ar spune și oricât m-ar critica prietenii pro-UE, NATO și iubitori de Statele Unite (precizez – fac aceasta afrrmație ca un susținător al UE, NATO și un filo-american cam de când mă știu) o atitudine care parțal și pe alocuri a adus cu una dintre metroplă/metropole și o colonie. Chiar dacă colonia era un membru mai „de mâna a doua” al clubului, acceptat ca partener (poate) preonderent din motive geostrategice și nu pentru că îndeplinea în mod obiectiv criterii economice sau politice. Dar care, în timp, s-a dovedit că poate aduce diferitelor entități din fiecare dintre cele două „metropole” (fie că vorbim de UE sau de SUA) beneficii și profituri frumoase.
 
Acum vreau să vă rog să interpretați corect și nuanțat ceea ce am scris.
 
Vina pentru ce s-a întâmplat cu infiltrarea crescândă în domeniul decizii politice a serviciilor secrete/speciale, și pentru existența unui proiect legislativ precum cel la care mă refer nu e deloc de căutat pe plaiuri externe, ci e una DE PROVENIENȚĂ EXCLUSIV AUTOHTONĂ. POLITICIENII DE LA GUVERNARE, și NEOSECURIȘTII în numele cărora aceștia funcționează cu rol de proxy în politică, DORESC O DICTATURĂ EXERCITATĂ DE/PRIN SAU BAZATĂ PE SERVICIILE SECRETE. Singurele proiecte de țară serioase care au existat în România după 1990 (și în plus încununate de succes, ultimul cel puțin parțial) au fost din păcate inspirate mai mult din exterior (zic din păcate pentru politicienii noștri, care de atât au fost în stare) și au constat în aderarea țării la NATO și UE. În lipsa lor și a partenerilor noștri externi, cărora în principiu și per ansamblu avem a le mulțumi, lucrurile ar fi stat mă tem (de fapt sunt aproape sigur) MULT MAI RĂU. Și nu mă gândesc numai la o zonă gri cum e cea în care au zăcut decenii o Republică Moldova sau Ucraina ci, uneori, avându-i în minte pe Băsescu&camarila sau Iohannis&ignorarea fățișă și flagantă a Constituției, chiar la un Belarus sau Kazahstan. Și la/spre așa ceva puteam ajunge în derivă în lipsa unui sistem de intercondiționări, controale și recompense exercitate/oferite de Consliul Europei, UE și SUA, dacă nu se pornea într-un moment totuși fast al istoriei post-1989 pe această cale către Occident, care între timp a ajuns și pentru noi totuși cât de cât bătătorită.
Dar aceasta nu inseamnă că, din păcate, reacțiile UE și SUA față de degenerarea visibilă a relației dintre politica democratică și serviciile secrete/speciale (incluzând aici inițiativa de care vorbim) nu au depșit din păcare niciodată în perioada post-aderare nivelul (și modelul) relațiilor pe care SUA le-a întreținut în anii 1970 și 1980 cu dictaturi de dreapta, care de care mai odioase, dar anti-comuniste. ATENȚIE – repet ca să nu fiu înțeles greșit – mă refer strict la punctul de vedere enunțat. Și nici faptul că drumul nostru în UE e oarecum bătătorit, sau certitudinea că vom rămâne alături de NATO în relația acestuia cu Rusia nu înseamnă că, așa cum am stagnat ca membri ai Uniunii 10-15 ani (din punct de vedere al nivelului de integrare) nu putem face pași serioși înapoi. A reușit ea Ungaria, care era bine înaintea noastră (și mai este încă la unele capitole, precum administrația, infrastructura sau nivelul de trai) și s-a străduit o vreme serios și Polonia. DECI, MAXIMĂ ATENȚIE CU ACEST PROIECT!
Dar de fapt cui mă adresez cu aceste apeluri în afară de cei câțiva cititori, care poate vor avea răbdare să parcurgă textul și eventual îmi vor da dreptate? Dau vreun semnal #rezistii, numeroasele ONG-uri înregistrate ca active în zona politică (dintre care unele au plecat serios pe fenta anticorupției pe post de proiect de țară, folosită și ea pentru a legitima modul în care serviciile de informații ni s-au urcat și tind să ni se urce în continuare și mai mult în cap)? Se dă de ceasul morții opoziția democratică, aka USR, oamenii noi și „altfel” din politică, sau or fi având, unii dintre ei, și niște grade sau angajamente, pe lângă atribuțiile de reprezentanți ai poporului în legislativ (că cel puțin o parte au pedigree în sensul ăsta)? Se mobilizează mediul academic, se mai semnează scrisori deschise de protest cu liste lungi de semnături, cum s-a întâmplat când guvernul (pe atunci PNL-USR-USMR) anunța că (mai) discută/se consultă informal cu parlamentari ai AUR? O fi, doar că n-am auzit eu. Am auzit de niște ecouri prin presă și cam atât…
………………….
8. (BONUS) Ca să revin, cum promiteam, asupra moștenirii DNA (resuscitat și reformat din mai mult de formă PNA-ul Rodicăi Stănoiu de către Monica Macovei), a lui Daniel Morar și în special asupra celei a Laurei Codruța Kövesi, aș spune că dincolo de efectul inițial de a le induce politicienilor tema (și teama) că există o autoritate asupra lor, prin caracterul hai să-i spunem haotic ca formă în care a acționat efectele pot fi numite DEZASTRUOASE**. De fapt așa-numita aparență de haos a fost dată de ÎNCĂLCAREA IMPLICITĂ ȘI EXPLICITĂ A LEGII în cadrul „luptei anticorupție”, prin:
a) Justiția selectivă exercitată în cadrul „vânătorii de capete” declanșată de către Traian Băsescu în primul său mandat împotriva adversarilor săi politici, legat de care interceptările scurse sistematic de DNA/SRI în presă (și preluate servil de către aceasta) înainte de prezentarea lor în instanță și „antepronunțările”, tot în media, ale lui Traian Băsescu și a membrilor camarilei (în calitate de…. politicieni la putere) privind deschiderea unor dosare penale sau sentințele de vinovăție în cadrul lor reprezintă doar simtomele cele mei vizibile („telejustiția”), dar nu neapărat și cele mai grave.
b) Încălcări flagrante ale legilor în cadrul instrumentării dosarelor dar și a pronunțării sentințelor – rețineți episodul în care o judecătoare a unei înalte instanțe s-a declarat „paretener al DNA” (!) – de către procurori ale căror practici, în cazuri probabil nu puține, nu au diferit de modul aproape banditesc în care operau un Negulescu (zis „Portocală”) sau Onea de la DNA Ploiești, considerați de însăși L. C. Kövesi drept unii dintre cei mai eficienți (și demni de a fi dați exemplu) procurori a Directiei Naționale Anticorupție.
c) Neglijarea aspectelor legate de recuperarea prejudiciului ȘI CONFISCAREA AVERILOR marilor corupți, drept sancțiune – probabil cel mai eficient mod de a combate acest tip de infracțiuni. Concentrarea pe procesele-spectacol, cu antecedente triste în perioade totalitare.
d) Păstrarea unui modus operandi similar (chiar dacă poate mai discret) susținut de perpetuarea aceluiași tip de cultură instituțională și mentalități în sistem, inclusiv după plecarea (mai exact îndepărtarea) de la conducerea sa a L. C. Kövesi. Legat de mentalitate, ne putem referi doar la conservarea în cadrul unei părți din sistem în ansamblul său (și în rândul partizanilor acestui mod al său de a opera din politică) a concepției profund problematice din punct de vedere logic și discutabile ca viziune asupra unui sistem judiciar care trebuie să facă DREPTATE conform căreia udierea disciplinară (și eventual sancționarea) inclusiv a judecătorilor trebuie făcută (tot) de către DNA, ai cărui membri ar putea reprezenta acuzarea în cauze prezidate de judecătorii audiați.
Semnele acestui dezastru, care echivalează cu un cvasi-faliment al justiției pe partea de anti-corupție (la restul tarelor sistemului nostru judiciar, numeroase, nu mă voi referi aici), abundă. Pe Alina Bica, care și-a recunoscut măcar în parte vina, condamnată definitiv, statul italian refuză să o extrădeze. La fel se intîmplă cu unul sau doi infractori declarați vinovați în instanța supremă din România, fugiți în Spania În cazul lui Puiu Popoviciu, unul dintre cei mai mari infractori din perioada de după Revoluție, protejat al lui Traian Băsescu, cunoscut ca atare de întreaga opinie publică și condamnat definitiv în România Regatul Unit refuză extrădarea, și acesta este poate cazul cel mai ilustrativ dintre toate cele enumerate. Motivul este același în toates pețele pomenite, LIPSA UNUI PROCES ECHITABIL ÎN ROMÂNIA, în care, cu toate diferențele existente între SISTEMELE JURIDICE, JUSTIȚIA SĂ FIE SUBORDONATĂ ȘI SĂ TINĂ CONT DE REGULILE ȘI PROCEDURILE CARE ASIGURĂ DREPTATEA ÎNTR-UN PROCES. Astfel, datorită mizeriei din justiția authtonă, MULȚI dintre cei în cazul cărora care era EVIDENT pentru o țară întreagă că sunt corupți și hoți (între altele prin simplul fapt că iși pot justifica cu greu cel mult o mică câtime din avere prin activitățile pe care le-au desfăsurat legal) ajung să scape de pedepse. Cazul Elenei Udrea, una dintre infractoarele cu cel mai mare tupeu, posesoare și ea de condamnare definitivă în justiția autohtonă, se bucură doar de mai multă mediatizare, datorită căreia aflăm și că ea și actualul soț (dânsul cu profesie incertă, ambii muncind, împreună, însumat, probabil sub 10-15 ani în sistemul privat, nu la nivel de CEO ai unor mari companii și nefiind nici fericiții câștigători ai vreunui premiu la loterie) ar construi (ar fi construit) cu asociați/prin interpuși un cartier rezidențial în… Cluj. Între timp, profitând de marile lipsuri ale sistemului de justiție din România Puiu Popoviciu dă statul român în judecată, solicitând (adică solicitându-ne nouă, cei pe care ne-a furat – că noi le vom plăti, la o adică) despăgubiri pentru faptul că a fost condamnat ca urmare a unui proces nedrept.
 
În încheiere pot să spun doar două lucruri:
– Ca cetățean și (să zicem) intelectual român, și ca om cu o educație, plus oarecare experiență și expertiză în zona științelor sociale, PROTESTEZ CU FERMITATE împotriva acestei inițiative/a acestui proiect, precum și a tipului de gândire/judecăților care stau în spatele lui și pe care se aceasta/acesta se bazează.
– Puțin caustic, vouă/domniilor voastre vă doresc somn ușor! Cu excepțile (nu puține) din rândul prietenilor despre care știu bine că nu e cazul/nu merită o asemenea urare. Oricum, și în cazul celor pentru care îndemnul meu s-ar potrivi rămân în continuare al domniilor lor preaplecat servitor (vă voi povesti odată și care e treaba cu formulele astea, și câte ceva despre istoria lor  ). Doar că îmi permit să îi/vă avertizez să facă/faceti cumva să nu viseze/visați urât, sau – și mai neplăcut – la „desteptare” să apară surpriza că visul a devenit de fapt realitate.
_______________________________________________
* Legat de acel set de alegeri, motivați aparent exclusiv de ceea ce înseamnă spirit civic și socați de frecvența și magnitudinea neregulilor, un sociolog și un politolog, doctor în științe politice (pe ultimul îl cunosc personal) au întocmit un document de câteva zici de pagini care încorpora toate problemele survenite în procesul electoral, constatate și documentate de ei (multe referindu-se la diferențe dintre situația „raportărilor electronice” și cea consemnată în procesele verbale, diferențe între documente ale birourilor electorale de la diferite nivele, erori ale software-ului folosit etc etc). Cei doi au fost invitați și audiați în fața unei Comisii parlamentare anume constituite, problemele semnalate au apărut în presă și cam atât, totul s-a terminat (specific românește?) în „coadă de pește”, fară a se furniza din vreo sursă o explicație clară și fără ca chestiunile reclamate să primească o soluționare.
Acest precedent a încurajat tipul de comportament care a ajuns să fie filmat la următoarea rundă de alegeri, cele locale, în cadrul sectorului din Capitală unde a candidat (și a fost declarată câștigătoare) doamna Clotilde Armand (ale cărei acțiuni administrativ-edilitare, într-o paranteză a ideii începute, am înțeles că generează un nivel ridicat de satisfacție printre locuitorii sectorului respectiv). Acolo am avut de-a face cu o premieră, o acțiune ilegală organizată filmată/documentată pentru prima dată după 1989, și care nu se referea la câteva voturi ci cel puțin la câțiva saci (câteva sute/mii de buletine de vot). Și vă spun în mod clar că povestea a fost ilegală pentru că am participat de câteva ori în Comisiile electorale ale secțiilor de votare și cunosc legislația în domeniu. Legal, președintele Biroului electoral (sau locțiitorul său) nu avea ce să caute la acea oră în locul unde erau depozitate voturile (încăperea ar fi trebuit să fie deja sigilată și aflată sub paza Poliției/Jandarmeriei, procesul de numărare la acel nivel încă nu începuse) CU ATÂT MAI PUȚIN ÎNSOȚIT DE MAI MULȚI REPREZENTANȚI AI UNUI SINGUR PARTID PARTICIPANT LA SCRUTIN, moment în care situația a dobândit un z penal clar. Iar stampila pe care scrie, din punct de vedere legal, „puscărie”/„pușcăriabili” apare aplicată în clar odată ce înțelegem că unii dintre cei care au pătruns în sala unde erau depozitate voturile nu erau nici măcar reprezentanți oficiali ai USR-ului la procesul electoral, ci membri de partid și cam atât, iar literele de acestei inscripții „ștampilate” se măresc și devin majuscule odată cu imaginile înregistrând scoaterea/introducerea unor saci cu voturi în încăpere. Deci avem practic elementele celei mai mari/clare posibile fraude electorale despre care avem dovezi de după 1989 FILMATE, și până azi NICIO DECIZIE A JUSTIȚIEI, după câți ani? Dacă vi se pare cumva că faptul e scuzabil pentru că potențialul furat este fostul primar PSD iar beneficiară a posibilei hoții „imaculata” și talentata în ale administrației doamnă Armand de la USR-ul aflat de partea luminoasă a forței, eu char vă sfătuiesc să vă culcați, de data asta fără a fi măcar caustic, și să încercați să dormiți cât mai mult. Eventual până vă deșteptați bine de tot, dacă nu complet.
Și o ultimă adăugire: faptul că s-a totul s-a petrecut în sediul Primăriei (încă) primarului de sector din partea PSD nu are ABSOLUT NICIO RELEVANȚĂ privind posibilitatea de fraudă din partea challengerei acestuia. O spun pentru cei care n-au avut niciodată vreo legătură din inteior cu procesul electoral, și ca unul care a așteptat de vreo două ori până seara târziu/la începutul nopții să predea sacii cu voturi, listele cu semnături și procesele-verbale de la secșia de vot la biroul electoral. Sediul acestuia, indiferent de destinașia lui cotidiană, e golit complet de personalul care își desfășoară activitatea uzuală acolo și POPULAT EXCLUSIV de membrii biroului (președinte și reprezentanți ai partidelor, eventual observatori) plus personal de pază polițienesc, care dublează inclusiv portarul instituției. Iar dacă vă întrebați cum ar fi fost posibil ca niște agenți de poliție/jandarmi să îl lase pe seful Biroului electoral în cauză să pătrundă în acea sală în condiții ilegale, gândiți-vă că deși nu-i sunt subordonați direct acestuia (de fapt subordonarea lor e relativ neclară) președintele Biroului e șeful, „seriful” din acel loc în contextul respectiv, de la el se așteaptă să dea un exemplu privind modelul conduitei legale și e puțin dificil, acesta fiind ditamai magistratul, ca un simplu polițist sau jandarm nu doar să nu execute o dispoziție a sa, ci să se și apuce să obiecteze la ea sau sa-l apostrofeze. Cam atât despre corectitudinea alegerilor de la noi de când de ele se ocupă (și) STS-ul.
** Aparent, „sora noastră mai mică”, Republica Moldova, altă țară caracterizată de existența corupției sistemice, a preluat același model, chiar dacă, poate, îmbrăcând alte forme. Pentru oricine este cât de cât familiarizat cu cultura, mentalitățile și practicile legate de raportarea la ierarhie și putere din spațiul dintre Tisa și Nistru (în special a subordonaților față de șefi – fie cei din urmă oficiali sau informali), constantă într-o bună măsură de multe decenii, e EVIDENT că arestarea lui Igor Dodon FIX cu prilejul de naștere a diafanei doamne președinte a Republicii, Maia Sandu, nu are cum să fie o întâmplare. În niciuna din Moldovele existente, posibile sau plauzibile. Ea este un CADOU tipic pentru existența unui sistem clientelar, ori a unuia care de percepe pe sine (și se raportează la autoritate) că atare. Și mai reprezintă acel tip de simptom suficient de puternic și specific care permite diagnosticarea fără greș a bolii.
Trist, și mai ales ineficient

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.