Politologul Horia Lupu, despre decesul fostului lider sovietic, Mihail Gorbaciov

Analize Editoriale POLITIC/ADMINISTRAȚIE Slider

Politologul clujean Horia Lupu a publicat pe pagina de Facebook o analiză despre decesul fostul lider sovietic Mihail Sergheevici GORBACIOV (2 martie 1931 -30 august 2022).

Redăm opinia lui Horia Lupu

Acum trei zile (deja) s-a stins, la 91 de ani, unul dintre titanii istoriei, cu ale cărui acte politice unii dintre noi am avut șansa de a fi contemporani (chiar dacă la o vârstă încă foarte tânără).

Mihail Gorbaciov a fost/a devenit contra-arhetipul liderului sovietic (adică al Secretarului General al PCUS masiv, lent, cosnervator-osificat, cu limbaj de lemn și mustind de violență latentă). Despre el s-ar putea scrie volume întregi, iar o analiză pertinentă a activității sale este cea făcută de prietenul Florin Muller, distinsul istoric bucureștean (pe care v-o recomand).

Foarte pe scurt, pentru că un asemenea eveniment marchează nu doar istoria, ci și pe cei care am împărțit timpul trăit cu el, Gorbaciov a fost autorul politicilor numite Glasnost („Transparență”) și Perestroika („Restructurare”), precum și cel care a inspirat în domniul politicii externe (față de celelalte state din blocul socialist) „Doctrina Sinatra”, care înlocuia „Doctrina Brejnev”, prima explicată (pentru presa occidentală) de o altă figură istorică, consilierul său pentru politică externă Ghenadi Gherasimov. Aceasta a făcut posibilă victoria, fără o intervenție în forță și cu semi-binecuvântarea URSS, a mișcărilor anticomuniste din Polonia și Ungaria, cărora le-au urmat, apoi, pe rând, toate statele din blocul comunist.

Acest lucru a făcut imposibilul posibil – căderea Zidului Berlinului spre fnalul lui 1989, și apoi dărâmarea acestuia de către cetățenii din Germania de Est, și, ca o culme a deschiderii în domeniul politicii externe a lui Mihail Gorbaciov, reunifficarea germană, sub forma unui sistem politic democratic și capitalist.

Deschiderea și pacifismul aceluiași Gorbaciov au dus la retragerea sovietică din Afganistan (de nconceput cu abia câțiva ani înainte), la acorduri succesive realizate cu unul dintre președinții americani cei mai critici și ostili la adresa URSS, republicanul Ronald Reagan (și apoi cu succesorul acestuia, George Bush Sr.), ambii câștigați de șarmul, onestitatea în tratative și pragmatismul acestui Secretar General complet aticic, și au deschis calea spre destrămarea Imperiului sovietic (pe care cu siguranță Gorbaciov nu a dorit-o, dar, CONSECVENT cu principiile proprii enunțate, a ales să nu i se opună cu forța – primele state sovietice secesioniste fiind republicile baltice) și a deschis calea către alegeri libere și multipartitism în spațiul sovietic. Fără a fi lipsit de umbre (reproșându-i se mai ales, pe plan intern, destrămarea abruptă a URSS, haosul are a urmat după conducerea sa și prăbușirea economică/a nivelului de trai), lidereshipul acestui a pus capăt celor mai mari și majorității abuzurilor la adresa drepturilor și libertăților civile și politice în Uniunea Sovietică. „Era Gorbaciov”, mai ales spre finalul ei, a însemnat, pentru Rusia și mare parte din spațiul sovietic (am putea spune din păcate), una dintre perioadele de cea mai mare deschidere pe are acest areal geografic și politic le-a cunoscut.

Mihail Gorbaciov a fost si primul lider sovietic care a avut o „Primă Doamnă” (de facto și nu de jure), distinsa și discret-carismatica Raisa Gorbaciova. De moartea căreia, în 1999, bolnavă de leucemie fiind, Mihail (între altele un soț fidel) a fost extrem de afectat și după care a suferit enorm, caracterizându-și fosta soție ca pe „femeie vieții lui”.

Ca fapt oarecum divers, ca cei care nu l-ați prins să vă faceți o idee, vizitele în Occident ale lui Gorbaciov, în majoritatea lor, începeau și/sau se încheiau cu purtarea lui pe brațe. Un alt fapt divers, la amploarea schimbărilor care aveau loc în perioada la care mă refer: în 1989 URSS își recunoaste responsabilitatea (negată timp de decenii) pentru masacrul de la Katyn, iar Pactul Molotov-Ribbentrop este condamnat. Mai multe trupe cunoscute, rock și pop, din Occident, le dedică cântece lui Mihail Gorbaciov, dar și Raisei Gorbaciova și lui Ghenadi Gherasimov (aveți mai jos piesa cea mai cunoscută dintre acestea). În 1989 și 1990 vântul schimbării bătea în întreaga Europă și în lume, semânând aproape peste tot speranță. Unii vorbeu despre o pace care care nu va mai fi tulburată pe viitor, iar Francis Fukuyama scria despre o victorie la nivel global a democraliei liberale.

Ca o ironie a istoriei – iar prietenii de stânga ar trebui să ia aminte la aceasta, mai ales cei care consideră că social-democrația nemarxistă „nu e suficientă” – cel mai inteligent, omenos, vizionar, deschis și pro-democrat lider comunist aflat vreodată la putere, în chiar PATRIA COMUNISMULUI, și care credea sincer în idealurile acestuia, sau într-o posibilă restaurare/revigorare a lor, n-a reușit să facă NIMIC MAI MULT PENTRU COMUNISM, cu toate eforturile depuse, decât să-i faciliteze căderea. Reforma s-a dovedit imposibilă. Parafrazând o zicală veche și complet străină de orice scrupul, ea însăși adaptată, rezultatele acțiunilor lui Gorbaciov au dovedit că „singurul comunISM bun e un comunISM mort”.

Iar pentru această prăbușire, cu toate amintirile amare pe care ea le-a lăsat în mințile, sufletele și viețile multor cetășeni ex-sovietici, am convingerea că NU Mihail Gorbaciov trebuie blamat. Comunismul real s-ar fi prăbușit oricum, sub povara propriei ineficiențe (mai ales economice, dar nu numai) și a dozei uriașe de abuzuri și arbitrariu generate. Ca să fac o jumătate de glumă, ușor cinică, Gorbaciov a făcut doar ca prăbușirea să fie una grațioasă. Nu fără durere – în registru serios acum – dar fără miile (zecile, sutele, poate chiar milioanele) de morți pe care ea le putea genera altminteri (a se vedea cazul României, ca exemplu de răsturnare violentă a regimului). Mihail Gorbaciov a făcut ceea ce orice comunist ONEST și BUN ar fi FOST OBLIGAT să facă – a încercat reformarea sistemului. Care ajunsese, cum îl caracteriza R. Reagan, un „Imperiu al răului”. Faptul că această inițiativă a dus la prăbușirea acestuia nu este vina lui, ci a întocmirii strâmbe (nesutstenabilă și injustă) atât a realităților comunismului cât și a planurilor (”blueprints”) conform cărora acesta a fost în practică.

În inimile noastre (și mă refer aici la generația mea), copii maturizați prematur de istorie, Gorbaciov a insuflat speranțe aproape fără limite, iar în vene ne-a pompat energie. Unele legate de un vis al libertății și democrației, al unor țări-model care vor apărea și în care vom trai, odată energiile suprimate de comunismul totalitar descătușate, al unui viitor în care ne vor realiza și vom progresa (ca societăți) într-un mod plenar și aproape fără limite, în visul capitalist (ca unul pozitiv, ba chiar fără cusur), în bunătatea naturii umane, în faptul că există lideri politici capabili și remarcabili, dedicați cetățenilor și binelui, ba chiar în egalitatea și fraternitatea dintre oameni. Ajutorul său pentru noi, în trecerea de la cenușiul tern al unor sisteme închise (în România mai tern ca oriunde altundeva în Europa Centrală și de Est) la peisajul multicolor revigorant al unei libertăți despre care aproape că nici nu mai credeam că ar fi de atins, fost unul substanțial.

Speranțele au murit treptat, una câte una, în sufletele multora dintre noi. Suprimate de o realitate pentru care nu-l putem blama pe Mihail Sergheevici. După cum afirma la moartea lui un liberal rus, el ne-a redat libertatea dar noi n-am știut/n-am ales bine ce să facem cu ea. Acesta se referea la Rusia, dar cred că cuvintele lui au și un răsunet mai larg. Dintre speranțe ne-au rămas poate doar (sau mai ales) acelea în care încă ne motivâm noi înșine, cu obstinație, să mai credem. Generația noastră a înaintat în vârstă (ca să nu zic c-a îmbătrânit), și a vazut că ceea ce pare realitate multicoloră poate fi doar un curcubeu care te încântă și apoi dispare. Cu plecarea de pe această lume a lui Mihail Gorbaciov se punct (în mod ferm, și poate întârziat) și unui capitol din viețile noastre.

Nu-i voi mulțumi aici, în calitatea mea de contemporan, lui Mihail Sergheevici G. pentru ceea ce a făcut pentru istorie, posteriate și pentru viețile noastre. Voi reda doar ceea ce spunea tatăl meu (niciodată iubitor al comunismului, care a prins în copilăria mică războiul și a fost la rândul lui contemporan cu Stalin și cu Brejnev) despre el, la sfărșit de 1989 și în 1990: „Gorbaciov ar merita să i de facâ câte o statuie de aur în capitalele tuturor țărilor care au scăpat de comunism”. Nu pot să nu fiu de acord cu el, și cred că acest epitaf este unul meritat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *