ANALIZĂ Horia Lupu despre afacerea corvetelor și fregatelor Armatei Române

 

E clar că RĂZBOAIELE recente ne-au surprins pe toți. Sau măcar pe +90% dintre noi, iar celor care nu recunosc asta le-aș adresa întrebarea chivuței lui Nenea Iancu (în fața judecătorului): „Să fie-al dracului cine minte?” ÎNSĂ nu ne-au surprins pe toți la fel și în egală măsură.

 

Înainte de pandemie, multă lume, inclusiv din zona experților enunța ca pe o certitudine faptul că nu vom mai avea parte de războaie convenționale. Sau în niciun caz nu în accepțiunea inspirată din istoria trecută a acestora. De pildă tancurile (ca sisteme de armament) erau considerate (înspre) ”game over”. La fel și manevrele cu efective masive și sisteme/mijloace de luptă numeroase.

 

La nici patru ani distanță lumea e afectată de două mari conflicte, aș zice pe deplin (sau mai mult decât) convenționale. Ultimul (ca dată a începerii lui) a fost însoțit și de o declarație de război (very long time no see), deși nu implică două entități statale propriu-zise și mai e caracacterizat de o mobilizare masivă de forțe (inclusiv rezerviști, un alt aspect despre care ni se spunea că n-o să-l mai vedem). Al doilea, cel situat al naibii de aproape de noi, e la fel din ultimul punct de vedere, și în plus durează de (azi-mâine) doi ani. În plus, aduce neplăcut de mult cu – ei da, cu Primul (nici măcar cu Al Doilea) Război Mondial.

Desigur că tot înainte de pandemie se auzeau coruri unison-monolitice (mici dar foarte vocale), ale agitatorilor autohtoni de stânga care, cu adecvarea care a cam devenit un trade-mark al adepților formei mai recente a acestei ideologii, se revoltau împotriva complexului militar-industrial (și imperialist) autohton, incluzând ca punct cumva referențial cheltuielile/sumele evident uriașe, fabuloase fără dubiu de nimic justificate păpate de acesta.

 

Îmi aduc aminte de parc-ar fi fost ieri o postare re-re-re-distribută și aplaudată de mai toată lumea bună cu iz de stânga din zona telectuală, universitară și artistică care, pe post de exemplu de militarism și reacție necesară la acesta, condamna copios sărbătorirea lui 1 Decembrie preponderent cu militari de profesie, chestii care fac pac-pac și tancuri, și fără o paradă (și) a oamenilor muncii din orașe și sate. Și chema la o înfierare generalizată, la iscălirea de petiții pe Declic, la o interzicere (într-un fel sau altul) a acestei practici revolut-reacționare, cu argumente de genul „Pai cum ne educam noi copiii, soro/domne, în privința atitudinii față de mașinariile de ucis, și față de cei plătiți să o facă (Forțele Armate băștinașe)? Ce mesaj clar le transmitem? Îi lăsăm să fie (eventual) fascinați de ele/să fraternizeze cu ei de mici, îi îndoctrinăm să ucidă (?) de copii? Doar SE ȘTIE că toată LUMEA CIVILIZATĂ (evident în frunte cu vecina noastră, Rusia putinistă neo-totalitară și imperialistă – episodul avea loc 2008 & 2014) vrea pace, și NIMENI (desigur cu excepția Românicii, despre care știm cu toții că după 1990 s-a înarmat încontinuu și până în dinți în loc să construiască școli, spitale, pluguri și tractoare) NU DĂ BANII PE ARME.” Ba chiar o tovarașă de nădejde și extrem de apreciată în branșa în care activa își anunta intenția de a cere, în baza Legii privind informațiile publice, date de la MApN privind cât combustibil au consumat tancurile la pomenita paradă (și la repetițiile pentru ea) – treaba întamâmplându-se acum niște ani, se pare că nu-i venise și ideea să întrebe ce cantitate de noxe au emis tractoarele cu tun – pentru ca apoi cetățenii conștienți și vigilenți să inițieze o procedură prin care sumele să fie recuperate – de la MApN, de la generalii dup-acolo sau direct de la tanchiști („ucigașii pe bani” pă persoană fizică), nu mai rețin. Și vărsate apoi la bugetul public veșnic flânând, evident pentru cauze nobile, ori, desigur, date copiilor care suferă de sărăcie, de la gura cărora fuseseră furate.

 

Îmi amintesc, încheind acest detur, că tovarășa pomenita m-a certat destul de aprig când am intrebat, stricând zenul care plutea unison în jur, 1) cam ce expertiză are în tancuri și/sau securitate & apărare, 2) dacă nu crede că un demers (util și absolut necesar) privind dezarmarea n-ar trebui inițiat (totuși) de marile puteri mondiale/globale, cărora uriașa putere regională Romanica să li s alăture dacă nu să le urmeze (pe bază de exemplu), și 3) dacă cauza cu adevarat nobilă a dezarmării și a economisirii posibile a MULTE (dar MULTE!) MILIARDE DE DOLARI n-ar merita abordari mai decente, realiste și sustenabile decât niște „dume” ieftine, populiste și pseudo-pacifiste. Pe care din păcate o parte a stângii le-a preluat și le tot freacă (desigur – antropomorfizând – când îi convine și nu e vorba de „războaie de eliberare”) de mai bine de un secol.

 

Vă imaginați cred că (exceptând poate invectivele mai mascate sau etichetările) docții mei interlocutori virtuali nu mi-au răspuns. Le mai spuneam amicilor de polemică cum că dacă aș fi convins că zisa „Dăcât ne înarmăm, și apoi cu arme să ne bătem/Mai bine-un vesel cântec împreună să cântam” CHIAR AR ȚINE (și sincer mi-ar fi plăcut/plăcea să țină) PE BUNE nu doar că aș vota pentru/partikipa la așa ceva, ci aș și ieși alături de domniile/tovărășiile lor în piață ca să-i convingem și pă restul. Doar că, din păcate pentru toată lumea, ceea ce am citit și aflat mă convinge că acest tip de demers nu e doar absolut NAIV (înspre IRESPONSABIL) ci și RISCANT, inclusiv pentru cei care-l susțin. Și că, luând în calcul toate coordonatele (în esență) naturii umane care este, în ansamblu rămânem tot la vechiul ”Si vis pacem para bellum”.

 

Din păcate felul în care s-au prăjit georgienii cu Rusia în 2008 sau pătaniile Ucrainei cu aceeași în 2014 funcționau încă de pe atunci ca ilustrare la ceea ce ziceam eu. Iar ulterior drama cu repetiție a Armeniei (2020, 2023 – ultimul episod soldat cu o acțiune de purificare etnică – forțată/constrânsă dar nu violentă – cu peste 200.000 DE ETNICI ARMENI VICTIME, deja uitată pentru că nu mai e headline de știri) și mai ales HECATOMBA DE LA FESTIVALUL DE MUZICĂ SUPERNOVA DIN SUDUL ISRAELULUI (10-15% dintre cei aproximativ 3.000 de participanți care se adunaseră tocmai CA SĂ CÂNTE DESPRE IUBIRE ȘI PACE vânați&masacrați sau răpiți de teroriști) au confirmat (din păcate chiar literal) și întărit afirmațiile mele.

Lăsam de o parte agitația și activismul cu care se mândreau unii adepți ai ideologiei numite teorie critică (si cu pretenții de a fi echivalată, uneori și pe ici-pe colo, cu știința socială), pe care nu-i turbură nemica decât, din când în când, mizerabila de realitate care le infirmă/distruge din enunțuri (cu atat mai nasol pentru realitate!). Nu pot să știu dacă s-or mai mândri și azi, retrospectiv, cu pomenitele mostre de activism – probabil că da. Totuși, să nu fim excesiv de critici cu ei. Tot omul e supus greșelii, iar uneori e destul de greu să discernem între „gândire aplină de dorință (wishfull thinking) și ceea ce chiar avem în jur, mai ales dacă e mai neplăcut. În plus, poate respectivii or fi reușit să prindă căte ceva din ultimele evoluții și să „împrietenească” ceva mai bine cu realitatea (neplăcută, nedorită dar palpabilă și deloc complet impredictibilă), încluzând războaiele declanșate de unii și dreptul la apărare al altora. Nu de alta, dar unele dintre cel mai mari țepe financiare date în toate perioadele – care au reprezentat piedici aproape la fel de mari ca înarmarea (ca principiu, și pentru apărare) în sine în calea alocării de fonduri pentru scopuri mai puțin controversate – sunt taman cele din acest domeniu.

 

În excursul de mai sus am dorit să argmentez că putem conchide, cred, că în LUMEA REALĂ, pentru un stat (și îndeobște pentru unul care nu-și oprimă proprii cetățeni), EXISTENȚA UNUI SISTEM NAȚIONAL DE APĂRARE/SECURITATE (MAI) CONSTITUIE TOTUȘI UN BUN COMUN (inclusiv pentru pomeniții cetățeni).

PORNIND (IMPORTANT!) DE LA PREMISA CĂ FINANȚAREA ACESTUI SISTEM (popularea, pregătirea, dar aici vom vorbi mai ales de MOBILAREA/ÎNZESTRAREA SA) SE FACE ȚINÂND CONT DE TREI CRITERII MINIMALE:

– FOLOSIREA EXPERTIZEI celor specializați în domeniu

– CONTROLUL (democratic al) REPREZENTANȚILOR CETĂȚENILOR ASUPRA DECIDENȚILOR DIN ZONA MILITARĂ/DE EXPERȚI, în privința înzestrării/finanțării

– APLICAREA UNEI POLITICI DE TRANSPARENȚA MAXIMĂ ÎN MĂSURA POSIBILĂ/FEZABILĂ (nu voi deschide aici o discuție, obligatoriu lungă, despre ce poate să însemne fezabil/posibil raportat la acest domeniu aparte – complex și complicat, în mecanismele sale prin care în esență se furizează MOARTE SUB FORMĂ DE DESCURAJARE – mecanisme despre care se consideră adesea că rămân eficiente doar dacă sunt și, măcar parțial, secrete; ceea ce doresc să subliniez e diferența dintre SECRET și SECRETOMANIE) FAȚĂ DE CETĂȚENI/OPINIA PUBLICĂ ȘI MIJLOACELE DE iNFORMARE/PRESĂ

Acestea fiind zise, să purcedem înspre noutățile mai recente din domeniu, de la noi. Avem, carevasăzică, două chestiuni separate: din numeroasele lipsuri care se încearcă a fi acoperite (ca să nu zic cârpite) în domeniu, România a facut pași în direcția a două dintre ele. Care, după (și la fel cu) achiziția Patrioatelor, se dovedesc necesare, utile și (nu vă grabiți să mă certați/înjurați, dacă nu mă credeți întrebați și vă voi explica de ce e așa) comparativ cu alte sisteme de armament, raportat la ce avem noi nevoie și la ce furnizează ele, EFTINE (desigur termenul e orientativ-eufemistic pentru că nu prea există niciun sistem de armament care să fie ieftin in sine; RAPORTÂNDU-NE ÎNSĂ STRICT LA „PIAȚA” DIN DOMENIU, aceatea chiar pot fi considerate astfel): procurarea de avioane multirol de ultimă generație F 35 (Lockheed Martin F-35 Lightning II) și de tancuri Abrams (important, modelul General Dynamics M1A2 Abrams). Deocamdată la nivel de escadrilă/batalion.

 

Ca să nu ne bucurăm degeaba, vine știrea de mai jos, relativ proaspătă și succintă, CARE CONFIRMĂ O TEAPĂ MIZERABILĂ, care-și are aparent începutul în 2019 (dar cu „rădăcini” încă în perioada guvernului Cioloș, 2016 – acesta nefiind, ca să fin onești, responsabil direct de turnura pe care a luat-o afacerea) și (încă) un eșec lamentabil (cam al treilea, MARE ȘI LAT) privind înzestrarea Marinei Militare (flota/divizia maritimă – la cea riverană – de Dunăre – am mai stăm cum mai stăm). Al treilea după 1) iesirea din uz fără înlocuitor (și menținerea la chei, pe motiv de „e gata bateria”) a submarinului clasă Kilo made in URSS „Delfinul” (aka „Pandele”) și 2) urmând mai cunoscutei „afaceri a fregatelor” (aka „hotelurile plutitoare”), căreia nu i s-a găsit leac nici azi, după 20 de ani.

Despre această țeapă, care conține câteva culmi ale tupeului (ale cărui vârfuri sunt de regulă înalte în șmenozelile de acest tip de la noi) eu am mai scris, aici și pe aiurea, în mod repetat, încă de dinainte de 2019, pe când ea doar se profila. Acum avem însă o confirmare oficială din partea MApN în această privință.

 

Aproape incredibila afacere murdară & eșuată s-a închegat în jurul unei înțelegeri încheiată cu o firmă franceză DE STAT (Naval Group) CĂREIA TREBUIAU ÎN MOD APROATE EVIDENT (foarte probabil urmând unui târg politic ilicit) SĂ I SE VERSE NIȘTE BANI (!) pentru niște soluții de apărare/ descurajare maritimă (corvetele ”Gowind”) cu sisteme de arament predominant europene/continentale (în plus în parte insuficient specificate, și în parte extravagante/prea costisitoare, conform opiniilor unei cvasi-majorități a experților independenți) care nu se integrau nicicum în „logica”/„filosofia” arhitecturii autohtone de securitate (avem și așa ceva, măcar teoretic și schițat) construită pe sisteme de armament preponderent americane & asociate (israeliene, elvețiene, USA-Germania). Desigur, conform sistemului de parandărăt demultișor patentat, pentru banii pe care îi cereau în mod oneros amicii frantuji ai României de la Naval Group („Dă-mi bani, ăți voi da un pretext pentru asta făcțndu-mă că-și ofer ceva”) acestia au oferit, tare mă tem, niste COMISIOANE GENEROASE pă persoana fizică politicienilor nostri. Sau, dupe gust, pă campanie electorală. Posibil inclusiv unor politicieni de-ai lor.

Doar îmi dau și eu cu presupusul, dar sunt gata și să fac pariu cu domniile voastre în acest sens. Rămâne doar de căutat francofilii numismați care s-au plimbat prin zona MApN (și mai sus) în acești ani. Plus a verilor nostri mai mari și influenți care s-au dedulcit direct din Hexagon, după metoda Sarkozy. Și, desigur, un fleac – de instrumentat o procedură juridică pentru sancționarea părților. Pe care, desigur, pot estima c-o vom vedea pe ecrane în următorii 20-50 de ani (maxim 100 – și probabil „instrumentată” de către istorici). La fel cum „am văzut-o” pe cea similară, urmând parandărătului cu distribuție româno (anglofilo)-britanică de acea dată din afacerea cu fregatele.

 

– ANTE-2019, atribuire directă (2016) și apoi licitații (pe care le-ar fi câștigat compania olandeză (privată) Damen, care oferea soluții cu grad sporit de modularitate și în mod evident compatibile cu sistemul național de apărare (plus robuste și ne-extravagante, sub forma corvetelor „Sigma”) vizând construirea a patru corvete multifuncționale de ultimă generație (cu elemente de stealth/invizibilitate)* TOATE ANULATE REPETAT. Din motive în cea mai mare parte neclare/dubioase/de nimeni explicate. „Tu câștigi licitația, noi o anulăm de căte ori trebuie!”. S-a mai făcut, am mai văzut.

– 2019, licitație câștigată de fostul perdant/loc doi în licitațiile anterioare, Group Naval. FIRMĂ FRANCEZĂ DE STAT. Pe motiv că a venit (într-un final) cu un preț mai bun.

– POST-2019: Group Naval, câstigătorul licitației, AMÂNĂ și apoi REFUZĂ SEMNAREA CONTRACTULUI vizând obiectul licitației pe care a câștigat-o. Pentru aproape 5 ani, frate! Mai întâi din motive nespecificate (și onor statul român & factorii să decizionali asistă calm, răbdător și cu brațele încrucișate la tot) apoi, târziu, motivează refuzul. Motivele? „Semnăm contractul cu statul român (și eventual – alt aspect rămas, pe banii noștri, neclarificat – cu șantierele navale din România) pentru construcția corvetelor, și le și facem. dar NU la prețul inițial, cel mai bun/eftin, în baza căruia AM CÂȘTIGAT LICITAȚIA. Ntz! Că a venit pandemia (iar noi încă din 2019, frantuji fiind, și firmă de stat, am presimțit c-o să vie, tocmai d-aia n-am purces la treabă), apoi rezbelul din Ucraina, apoi criza economică, și s-a scumpit toate. Le facem, verici rumâni, dar la alt preț. Care-o fi ăla? Vedem, negociem, facem să fie bine, ca să nu fie rău – ca între prieteni francofoni!” Și iac-așa s-a stat de-a pleazna 5 ani. Se poate așa ceva, la acest nivel? Desigur, fireste, în Românica membră a UE, anii 2019-2023.

– August – septembrie 2023: exasperați, responsabilii de partea romană (alții decât cei care luaseră comisioanele? parțial aceiași, dar nemulțumiți/speriați că afacerea/tărguiala devine prea oneroasă? nu stiu, întreb!) anulează rezultatele licitației și înțelegerea care zăcea de 5 ani neperfectată.

Pierderi? Nu în primul rând capacitatea (proiectată) care să le îngăduie unor profesionisti din Marina Militară română a Marii Negre să-și facă meseria cum trebuie, folosind altceva decat niste gioarse, cum scrie la articol. Desigur, e vorba ȘI de asta (și e trist). Însă, mai important, se poate vorbi despre:

– PATRU CORVETE DE ULTIMĂ GENERAȚIE care, dacă (lasând deoparte procedura inițială a încredințării directe) prima serie de licitații n-ar fi fost anulate, ar fi trebuit construite și livrate până în 2024 (ele au cam și fost construite de fapt, detalii mai jos)

– MODERNIZAREA FREGATELOR (alea doua hoteluri plutitoare, rămase în același stadiu din 2003), inclusă în același contract (pe post de bonus, cu același deadline). Urmând acestor acșiuni (dac-ar fi fost realizate) aproximativ 3/4 sau 2/3 din flota militară românească a Marii Negre ar fi fost adusă, tehnologic, la nivelul top-notch (cu sau fără mici extravaganțe) al anilor 2020. În prezent, ea blocată (cu unele ajustări/cărpeli) la nivel de început al anilor 1990.

+ toate cele pomenite fiind dispuse ca forță de apărare/ descurajare pe SINGURA (dar sensibila) FRONTIERĂ DIRECTĂ pe care am reușit să o recâstigăm, după 1991, cu (Imperiul țarist/URSS/)Rusia, adică frontiera navală (existentă la nivel practic) dintre România și Crimeea ocupată de Putin, post-2014. Singura posibilă consolare pentru noi ar putea-o reprezenta (oarecum) prestația lamentabilă (desigur, cu mult ajutor ucrainean) a totuși impresionantei Flotei Roșii… pardon, Ruse a Mării Negre, din 2021 pănă astăzi

– Offset/tehnologie/mentenanță direcționate spre șantierele navale din România (Mangalia și Galați). Cu muncitori, tehnicieni, ingineri români, și salarii platite acestora.

 

+ Clenciul cel mare al întregii afaceri: poate vă veți întreba de ce guvernul Cioloș (guvern al cărui fan probabil știți deja că nu sunt) a oferit contractul (anulat de guvernul Grindeanu) grupului Damen prin încredintare directă și nu prin licitație spre final de 2016, intrând (discutabil) în zona gri a legalității? Fără a susține că decizia a fost una fericită, motivul e simplu – acest grup industrial deține 49% din acțiunile Santierelor Navale Mangalia (proprietar majoritar, cu 51%, fiind statul român), deci (din nou, discutabil dar posibil de argumentat) atribuirea construcției corvetelor către Damen, de către acesta în colaborare cu o firmă a statul român, pentru statul român (și în șantierele navale românesti) pe lângă avantajele de ordin tehnologic-militar oferite de produsele companiei, putea fi considerată o cauză de utilitate publică.

 

++ Clenciul 2. Încă dinainte de 2019, în perioada licitațiilor succesive anulate, Damen a început construcția corvetelor. la Mangalia, cu forță de muncă românească și aport de tehnologie de ultimă oră pentru șantierele româno-olandeze. O mostră de bona fide și disponibilitate maximă spre o cooperare onestă cu partea română, în completă opoziție cu atidudinea Naval Group. Sau chiar o încercare (dar în termenii unui joc de sumă pozitivă) de a „constrânge” statul român (care ne-am cam arătat în destule dăți că nu prea se pune pe făcut treabă decât dacă e silit, de unii sau de alții) să le cumpere produsele. Oamenii de acolo erau totuși antreprenori, fabricau și încercau să vândă ceva (întâmplător corespunzător ca parametri) – decât să-i condamnăm mai cinstit ar fi să dea cu piatra cine e fără de păcat, ori să le comparăm conduita cu a concurenței.

 

Rămași (repetat) fără clienții din Ro, olandezii (și românii) din Mangalia nu doar că au construit (respectând în esență inclusiv un termen-limtă de facto anulat) trei corvete pănă în 2023 (deci am fi avut toate șansele să dispunem de patru „la apă” , în 2024 – la aceasta adaugându-se fregatele modernizate – conform deadline-ului dorit/cerut d partea română) ci au și găsit, urgent, mușterii pentru ele – gen de azi pe măine, desigur de proaste ce erau corvetele de acest tip. Mușterii de prin zona Asiei de Sud-Est. O mică compensație pentru angajații șantirerelor. Iar producția lor (pentru export) continuă.

 

– Ultima pierdere, un fleac: 1,2 – 1.25 miliarde de euroi dispărute, sau cel puțin cu statut incert. ERI LE VEDEAM, AZI NU E! Existau în 2019 pentru francezii de la Group Naval (în orice țară nekafkiană de pe Terra trebuia să fi fost alocate unui buget/cuprinse clar într-un exercițiu bugetar). Trebuiau să existe, în virtutea alocarii de fonduri către/pentru o licitație câștigată, chiar și înainte de septembrie anul curent. Către Group Naval nu aveau de ce să fi plecat, pentru că ei a) au tărăganat semnarea contractului, pănă la anularea lui și b) n-au construit nici macar o grindă sau un șurub. Dar iacata că, vedem și în articol, azi, când se pune problema redirecționarii lor lor către Damen (locul 2 la ultima licitație), cum ar fi (puțin) logic și chiar (ușor) legal – pentru ca totuși să avem, măcar după alti patru-cinci ani, patru corvete – fondurile „nu se reușeste să fie identificate”. Putem fi siguri (like 100% siguri) că acest lucru denotă stupidiate și neglijență birocratică (nu au fost alocate de fapt) iar nu inteligență și dibăcie infracțională (s-a făcut în așa fel încât să li se piardă urma)? Misterele Parisului, soro/frate, ce mai!

 

– Reacția Naval Group. Cum afacerea corvetelor are câte ceva în comun nu doar cu cea a fregatelor, ci și cu celebra afacere (civilă) Bechtel, n-ar fi exclus ca, pe modelul celei din urmă, grupul industrial-militar francez să dea în judecată statul român, pentru recuperarea „sumei atribuite”. Pe principiul, verificat deja la noi, „nu s-a făcut dat s-a furat”. Desigur, spre deosebire de cazul Bechtel – Autoastrada Transilvania (trenând, fix ca treaba cu fregatele, de 20 de ani) aici NU există un contract – chit că și contractul Bechtel – statul român (și apoi discutatele subcontractări) era împresurat de valuri de meandre ale concretului. Dar cum bine am învațat, cei care am reușit să învățâm asta, în România aproape niciodată „niciodată” nu există.

– Evoluția viitoare a acordului de principiu de a re-re-re-dota (mă refer aici la rândurile de promisiuni/angajamente solemne ale diverselor garnituri car s-au perindat pe la Minsterul apărării) Marina Militară cu submarine. De data asta nominalizate (din nou, nu e clar pe baza căror criterii și prin ce mecanisme) – Scorpène. Surpriză, TOT FRANȚUZEȘTI, TOT ALE ACELUIAȘI NAVAL GROUP, devenit un fel mamă a răniților pentru toate lipsurile și nevoile marinei noastre militare. De data asta modelul (Scorpène) e reușit (chiar performant, deși „declarația de intenții” a factorilor noșrti de decizie pe linie politico militară nu precizau nici varianta avută în vedere, nici nunărul de „bucăți” – 2, 3, jumătate de duzină – să fie, acolo?). Desigur, ca aproape tot ce înseamnă produs final sofisticat industriei de apărare franceze, și submarinul avut în vedere e scump – peste media prețurilor pieței internaționale. Prin această nouă tentativă de parteneriat cu Naval Group, România s-a arătat dispusă (sau mai exact dornică) să plătească către acesta (încă) 2 MILIARDE DE EURO**. Nu e de mirare că o o serie de sisteme de armament cu adevărat performante produse de Franța (precum tancul Leclerc, avionul multirol Raffale) au răzbit cu greu (înspre deloc) către alți clienți în afara țârii producătoare.

 

Desigur, nu există nicio legătură între apetitul cam brusc revelat al șefilor noștri politico-militari (și francononi/francofili, măcar unii dintre ei) de a înzestra forțele autohtone de apărare cu armamente și sisteme franțuzești, la nivel de ani 2019-2023, și interesanta rotație de 180 de grade cam din aceeași periadă a domnului președinte al Republicii Franceze Emmanuel ”Manu” Macron. De la declarația „NATO e în moarte cilinică” și misiunea asumată de porumbel al păcii pe lângă Vladi Putin ( e drept, fără vreun succes – mă tem că de la îndepărtatul cap al mesei unde a fost așezat de către amfitrion se putea face cam greu auzit, darmite înțeles) la resuscitarea (cel puțin simbolică), din Alsacia (2021), a memoriei voluntarilor români de pe frontul din Franța din Primul Război Mondial, precum și a tradiționalei frății de arme româno-franceze.

De unde a rezultat, relativ pe repede înainte, după ce Putin s-a dovedit greu de convins și a invadat Ucraina, decizia aceluiași président de la République française de a trimite în România (în cadrul NATO, proaspăt resuscitat și el pesemne de către șeful statului francez) a UNEI DIVIZII – fix franceze (armata romană, fyi, are – ca efectiv TOTAL de pace – patru divizii). Inclusiv ca urmare a întebărilor răutacioșilor de ziariști francezi divizia a devenit brigadă, apoi batalion, forța de tancuri din cadrul ei constă în – estimativ – o companie (~ 13 tancuri, dar Leclerc), însă ”Battle-Group”-ul multinațional NATO format încet în Ro a ajuns totuși să fie compus majoritar din francezi, suficient de mulți încât cazărmile existente (care țin de aproape celebrul – mai recent – serviciu logistic-„antitalent” al armatei noastre) n-au putut să-i mai încapă (deși există ZECI de complexe de garnizoană ale unor unități militare desființate în perioada profesionalizării forțelor armate – atâta că se pare mai toate sunt în stare ruină), și iarna trecută o parte din bieții de ei au fost cazați de românii noștri ospitalieri în corturi (!).

 

Desigur, ca să închei ceea ce intenționam să spun, nicio legatură între această dizlocare totuși vizibilă de forțe militare franceze (și sub comandă franceză, sub drapel NATO), în România, și încredințarea (într-un fel sau altul, ori intenția anunțată oficial de a o face) unor contracte de înarmare a țării noastre unor FIRME DE STAT din Franța (fie aceste contracte refuzate ulterior la iscălit de către partea franceză). Decât o pârdalnică de coincidență, survenită parcă anume să dea apă la moară moflujilor, cârcotașilor și răutăcioșilor care caută pretexte să comenteze. Ce mai înseamnă 3,2 de amărâte de miliarde de euro în ziua de azi? Ar ajunge ele (darămite o fracție din sumă – comisionul) ca să pui în practică o strategie de menținere PSD sau PNL la putere, ori ca s-o mai bați încă odată în alegeri pe Marine Le Pen? Că, orișicât, niste bani murdari (dar spălați în mod ingenios) din partea unei țări-surori întru francofonie și apartenența la UE sunt oricum mai curați decât niște bani murdari (de la sânge, de la petrol – dupe caz) primiți de la teroristul Muammar Gaddafi. Nu?

(Vive la France! Trpiască „diplomația culturală”, cu toate subtilitățile și beneficiile sale!)

 

Românul – domniile voastre, preacinstite fețe, surori și frați ai mei – este un estet! Asta e deja cât se poate de clar. Făcut, născut, devenit, nu ne interesează aici. Al frumosului sau al urâtului, prea puțin contează. Românii – adică noi, că mă includ fără ezitări – au încercat mereu să-și înfrumuseșeze nevoile, sărăcia și mai ales neamul cu ceva care să le dea un pic de lustru, de strălucire. Mai cu celebrul ansamblu de obiecte de artă „pește plus macrame”, așezat simetric pe televizorul alb-negru numit (tot estetico-poetic) Diamant sau Sirius), mai cu niște ghivece de flori frumos meșterite din peturi tăiate la jumătate care să le împodobească curtea, mai cu plase selectate atent – doar din plastec bun, cu reclame Occidentale gen Camel (pe galben), Rexona sau chiar Kent – în sertarul de pungi. Mai cu niste cocarde cu bulina roșie fix în mijloc purtate patriotic și românește în piept (de la vlădică la opincă, de mase largi ale populației) deși ele NU REPREZINTĂ DRAPELUL NAȚIONAL, și de fapt NICIUN DRAPEL CARE SĂ EXISTE CU ADEVĂRAT PE LUMEA ASTA. Păi noi cand suntem patrioți adevărați suntem și gata, nu ne jucam, nici nu stăm să ne uităm la mofturi precum culorile propriului drapel fluturat – ordinea sau poziționarea lor (a, nu știați cu mofturi d-astea? pentru detalii scrieți-mi cu încredere în comentarii sau în privat!).

Și cum, ca orice țară, și noi ne alegem (că de o vreme avem acest drept și privilegiu) pe post de conducători pe cei mai buni din are nația mai bun, politicienii noștri sunt niște esteți la pătrat, dacă nu la cub. Nu doar harnici, ci și creativi/inventivi în iubirea lor pentru frumos. Dacă sporul în adunarea oarecum banală de vile mari (”big is beautiful”) sau de mașini scumpe (fiind evident motivați exclusiv de latura estetică – „pentru că e frumoase”, ce altceva i-ar putea mâna în luptă – pe modelul Charlie Watts, răposatul baterist de la ”Rolling Stones”, care colecționa mașini fără să posede permis de conducere – ce e drept cu deosebirea c-o facea pe banii lui,cașstiași ca muzicant, nu pe unii luați de la contribuabili) denotă hărnicie, avem și dovezi reale și impresionante de creativitate. Păi cât de dedicat poți să fii esteticului/frumosului, sub forma artei plastice, încât să împodobești cu picturi de colecție pănă și locurile de veci (nu doar ale tale ori familiei, ci și ale altora – fie și fără știrea soției, întâmplător distinsa doamnă Lavinia Șandru, ca să n-o turburi)? Dacă ăsta nu e un caz de dedicare exemplară cauzei estetice, zău că nu știu ce exemplu mai elocvent pentru așa ceva aș putea găsi.

 

De aceea eu tind să cred că toată afacerea corvetelor (precum posibil și cea a fregatelor) a fost aesthetic-driven, ca să zic așa. Șefii nostri politici au văzut că, pe raftul marinei naționale (civile și militare) ceva se dezechilibrase. Unul din bibilourile existente (primul) dispăruse, iar al doilea stetea singher în colțul lui, fără pereche, simetrie, fără să să asorteze… Probabil habar nu aveți (eu stiu pentru c-am citit în niște cărți, inclusiv de psihologie) câte frământări interioare și câtă anxietate poate induce un așa dezechilibru, o astfel de desperechere brutală, un asemenea caz de dizarmonie brutală unor esteți adevărați, dedicați și practicanți cum sunt cei de care vorbim.

Prin urmare vă sugerez să ne gândim serios la posibilitatea ca, după ce în anii 1990 flota noastră civilă (de pescuit și comercială, una dintre cele mai mari, la nivel ponderat cu țara și populația, din blocul comunist/dintre țările nealiniate, absolut impresionantă pentru un stat riveran unei mări închise cum e Marea Neagră, și cu ieșirea la Oceanul Planetar controlată de „adversarii” ante-1990 din NATO – și unul din cele câteva aseturi ale economiei socialiste/de comandă CARE AR FI PUTUT CONTINUA SĂ GENEREZE FĂRĂ MARI PROBLEME plus-valoare/profit și post-1990) a fost dizolvată precum o picatura de vopsea dintr-o pipetă într-un lighian cu apă, nu se știe din vina/sub bagheta cui, dar cu certidudine nu din/sub a onestului și preacinstitului fost tovarăș Petrov.

 

Nu pot să nu mă gândesc că după acestă răsturnare majoră a echilibrului cumpenei în esența estetică a ceea ce înseamnă zonă navală, factorii decizionali din zona marinei militare, MAI ALES CEI POLITICI, s-au chinuit o vreme mai ceva ca o mamă aflată în chinurile facerii. Ceva era disonant, ceva nu se potrivea, ceva îi rănea profund și îi facea să sufere. Gestul nebunesc de a reface o flotă comercială era, desigur, de neconceput. Ca, se pare, cel al reconstruirii unei industrii naționale post 1990. Idealul ar fi fost desigur să vândă, sau preferabil să doneze (poate ați observat, adevărații esteții tind adesea să fie înnobilați și de generozitate) și Marina Militară, pentru a restabili Echilibrul. Dar cine să ne-o cumpere, sau accepte? Poate Republica Moldova să-i fi gasit o întrebuințare. Dar stați că ei nu mai au ieșire la mare de o bucată de vreme. În plus, avem și acolo un popor și o garnitură de lideri formată din esteți (pe deasupra și generoși) care, in dorința lor nobilă și legitimă a nu tulbura liniștea împământenită într-o regiune jalonată de existența Transnistriei – acel ținut al păcii serene, această Elveție dinspre Bug – unde n-am mai avut nici măcar violență, nu agesiuni armate (nu tu pălmi date, d-apăi conflicte armate de secole, dacă nu de milenii) au demantelat și făcut cado aproape întreaga tehnică și materialele actualei structuri cu rol ceremonial numită Armata Națională moldovenească.

 

Prin urmare sefii peste apărare (și flota aferentă), nefiind atât de smintiți încât să-i încerce să-i convingă pe partenerii responsabili din zona marinei comerciale s-o reconstruiască pe aia și neavand cui s-o dea moka pe cea din propria ogradă, e posibil să fi decis, folosind măsura de aur a moderației, s-o pună măcar pe butuci pe cea din urmă. Zic posibil pentru că asta e doar o ipoteză de lucru, chiar dacă una serioasă și plauzibilă. Cert este că, indiferent de motivație, demersul esteților noștri responsabili de sistemul național de securitate în zona navală care a început de peste două decenii este încununat un succes aproape deplin. Jalonat de împliniri bifate una după alta.

 

– Final de ani 1990, submarinul „Delfinul” (încă performat și sistem de arme util, dar singurul submersibil de atac din doratea Ro) rămâne fără baterie funcțională și nu mai poate intra în imersiune (adică să fie folosit); azi, peste 25 de ani, e exact în aceeași situație.

– Aproximativ în aceeași perioadă, doar nițel mai târziu (pe când tocmai „ne pregăteam militar” să intrăm în NATO), nava-amiral de pe atunci, „Mărăsești” (distrugător retrogradat ulterior la clasa de nave „fregată”) este trecut printr-un proces de modernizare (din păcate) absolut marginal.

– 2003-2004, ne sunt livrate cele două hoteluri plutitoare, fregate second-hand ex-British Navy, despuiate aproape complet de armament (care, așa cum era cel folosit de regățenii uniți, era mai performant decât cel instalat pe numitul „Mărășești”); conform contractului semnat de Ro cu Regatul Unit și o mare companie privată britanică din domeniu, „hotelurile”, pentru banii dați de ai nostri, trebuiau REECHIPATE cu sisteme de arme o generație mai nouă – lucru care n-a avut loc nici până azi.

– 2019 (de fapt final de 2016) – 2023, desfăsurarea unei adintre cele mai mari farse/țepe în domeniu, „Programul de înzestrare cu corvete multifuncționale (de ultima generație, plus de modernizare a fregatelor)”, în cadrul căruia nu s-a făcut NIMIC timp de 4-8 ani, în afară de SIFONAT FONDURI; acestuia i s-a pus (se pare) cruce în mod oficial (dar elegant și pe modul silențios) în august septembrie anul curent.

BRAVA ESTEȚI, BRAVA POLITICIENI ȘI TELECTOALI AFLAȚI LA BUTOANELE SISTEMULUI NOSTRU DE APĂRARE! Unde puneți domniile voastre mână (sau umărul, ceva mai rar semnătura, că aia poate incrimina penal) să cunoaște cu adevărat! HALAL SĂ VĂ FIE!

 

Părăsind zona palpitantă și interesantă a discuțiilor legate de estetică (și esteți) să revenim, ca niște mofluji și moftangii care suntem (eu unul o recunosc) la chestii banale și absolut plicticoase. Vă dați seama că toate cele de mai sus au însemnat efectiv purcoaie din BANII NOSTRI/PUBLICI deturnate, date aiurea, gestionate extrem de prost sau cel puțin blocațe pentru perioade lungi de timp, în mod absolut iresponsabil/ilegal? Realizați, sper, că pe lângă ceea CE AVEM NOI AICI multe din afacerile de corupție (inclusiv alea mari) din zona „civilă” sunt niste biete glumițe? Știți cred că prin alte țări (și nu ma refer la cele nedemocratice) sau în alte vremi ceea ce (aparent) s-a comis în situațiile descrise trecea cu lejeritate și aplomb mult dincolo de temutul (și aproximativul) „abuz în serviciu”, și mergea clar spre acuzații de TRĂDARE și investigarea pentru ele (care se cam face de către tribunalele militare)? Ați auzit poate că și pentru (mult) mai puțin, dar în contexte cumva similare, s-a ajuns uneori până la rechemarea de ambasadori între state, inclusiv aliate/aflate în relații prietenești?

NE DĂM OARE SEAMA CU TOȚII CĂ ACEASTĂ IMAGINE PE CARE V-AM PREZENTAT-O (mai în ansamblu, mai detaliat) REPREZINTĂ ȘI O OGLINDĂ CÂT SE POATE DE FIDELĂ A HALULUI (că altfel nu pot să-i spun) ÎN CARE SE PREZINTĂ ÎN ANSAMBLU LĂUDATA NOASTRĂ JUSTIȚIE, INCLUSIV ÎN A. D. 2023, la ani buni după marile REFORME ȘI DESCĂTUȘĂRI DE ENERGII PĂSTORITE DE DOAMNELE MACOVEI-KOVESI?

AZI E SĂMBĂTĂ, MÂINE E DUMINICĂ. VINE CAREVA ÎN STRADĂ, SĂ (NE) CEREM ÎNAPOI MĂCAR 1,2 MILIARDE DE EUROI, DIN TOȚI BANII PRĂDUIȚI DE CARE V-AM ZIS? SAU MĂCAR „IDENTIFICAREA” SUMEI?

Iac-așa!

(THE END)

_____________________________________________

* O corvetă (navă medie-mică, în terminologia anglofonă a NATO) multifuncțională (conform standardelor militare internaționale/NATO ale momentului cerințelor părții române, și ofertelor firmelor care s-au prezentat la licitații – inclusiv cele despre care discutăm) este echipată cu sisteme de armament dirijate (rachete) și artileristice navă-navă (utilizabile și navă-sol), antisubmarin și antiaeriene, și cu sisteme avansate de senzori (pentru cele trei roluri pomenite deja) și comunicații.

Diferențierea ofertelor propuse nu se poate face însă strict aritmetic/matematic, bifând niște căsuțe și cu toptanul. Nevoia unei evaluări nuanțate subliniază importanța experților, care să ia în calcul factori precum tipul de mediu în care navele trebuie utilizate (o mare mică/închisă precum Marea Neagră, dimensunea relativ redusă a litoralului național, poziția României ca punere navală – challenger în raport cu puterea majoră Rusia, dar și existența unor asseturi de protejat precum platfomele maritime de extracție a materilor prime existente sau proiectate).

Ambele soluții alese (pe rând), Damen/Sigma și Group Naval/Govind s-au detașat de restul. Dar a majoritate a experților independenți care s-au pronunțat pe subiect au vorbit de o mai bună adecvare a corvetelor Sigma la specificul sarcinilor atribuibile de Marina Militară a României, chiar la un preț ceva mai mic oferit (în ultima etapă) de Naval Group. Astfel, o comparație STRICT între cele două PRODUSE ÎN SINE (corvetele propuse) avantaja modelul Sigma mai întâi pentru o interoperabilitate sporită cu forțele navale și terestre românești (inclusiv cu vectorii/rachetele anti-navă terestre – NSM/Naval Strike Missles – avute în vedere a fi procurate) și cu restul forțelor NATO cu care acestea este probabil să coopereze, așa cum există sau cum se prefigurează ele să arate în viitor. În al doilea rând a fost pomenită o robustețe mai mare a acestora, versus cu o complexitate prea mare (în detrimentul altor avantaje) și unele soluții aparent depășite oferite de corvetele Govind, mai ales în condițiile în care marina nostră militară este utilizată cel puțin în proporție de 50-70% în operațiuni costiere și nu ”deep sea”/”deep ocean” (nici nu prea ai unde, în Marea Neagră).

Vă voi da un singur exemplu legat de aceasta. Într-o perioadă în care dronele progresează spectaculos și revoluționar, practic de la o zi la alta, corvetele Govind dispuneau de un ansamblu de drone proprii de observație (navale de suprafață, submarine, aeriene) care poate că ar fi putut părea interesante cu niste ani în urmă. În prezent această soluție (drone neînarmate) nu este doar un lux (probabil) ne-necesar, ci și ceva depășit (mai ales cele navale și submarine). Noile drone (sisteme de drone) aeriene existente (inclusiv cele pe care România este în curs să le achiziționeze/producă, Bayraktar TB 2 și Watchkeeper X – deși la noi nu putem zice niciodată „hop” până nu ne vedem trecuți de obstacol) sunt și înarmate, au si rază de acțiune suficientă (din nou, raportat la specificul litoralului românesc) și dispun de sisteme de senzori și de comunicații de ultimă oră, fiind capabile să transmită și către Forțele Navale/corvete fără costuri suplimentare, chiar dacă sunt bazate pe/lansate de la sol.

Nu e ca și cum corvetele ar fi trebuit să opereze (prea des) departe de tărm undeva în mijlocul Atlanicului. Și chiar dacă ar fi fost să fie, și fără drone proprii ele ar fi putut beneficia (datorită sistemelor performate de comunicații) de datele transmise de alte nave (de suprafață, submarine), de avioane, sateliți sau chiar de drone pe care cele dintâi (vase de suprafață mai mari, din categorii superioare) le-ar avea îmbarcate.

** O evaluare cu adevărat realistă ar ține taman de detaliile care NU NI S-AU DAT. 2 miliarde de euro pentru mai mult de un submarin cu sistem de propulsie AIP/Air Independent Proplulsion – sistem de propulsie (aproape) independent de aer, care asigură perioade mai lungi în care nava poate sta sub apă/in submersie (un fel de succesor modern al snorkelului, sau o variantă simplificată/„a săracului” a sumbarinelor cu propulsie nucleară – cunoscătorii pot să-mi scrie dacă vor la comentarii sau în privat să discutăm) ar fi UNA, și ceva (aproape) rezonabil. Totuși o discuție s-ar putea purta (și AR FI TREBUIT să aibă loc), chiar și dacă lucrurile ar sta astfel, la nivel de oportunitate a acestei invesții, versus… (cel puțin) orice altceva legat de apărare. Submersibile de atac cu propulsie diesel clasică (și atât) sau, chiar mai puțin, în varianta costieră, ar fi ALTCEVA (desigur, mai e și numărul) care ar putea aduce din punct de vedere al costurilor cu jaful. Nu știm nimic pentru că onor ministerul a spus „submarine Scorpène” (plus „mai multe”) și atât, iar tipul/clasa Scorpène include toate subtipurile pomenite mai sus.