EVOLUȚII NOI PE „FRONTURILE DIN UCRAINA” (ȘI CONEXE):
– UCRAINA, FRONTUL DE EST, ZONA NORDICĂ-CENTRALĂ.
Pe data de 1 octombrie după trei săptămâni de asediu și lupte grele, forțele armate ucrainene au ocupat (mai corect eliberat) Lymanul/Lîmanul (districtul Kramatorsk, provincia/oblastul Luhansk), un succes semnificativ pentru Ucraina. Au fost capturate mari cantități de armament și mai ales muniții, iar orașul e un nod important pentru comunicațiile (rutiere și feroviare) în adâncine către în regiunile Luhansk și Donețk.
Tactica adoptată (”pincer movement”/încercuire, izolarea orașului asediat de rezervele constând în întăriri sau sprijin logistic din spatele liniei frontului), diminuând în același timp și pierderile pe care atacatorii le puteau suferi în cazul unui atac frontal, a dovedit ÎNCĂ O DATĂ superioritatea forțelor armate ucrainene la nivel de lidership de comandă și execuție (ofițeri de planificare/stat major, pe de o parte, și ofițeri de front pe de alta) și de instruire (cărora li se adaugă un plus de flexibilitate, mobilitate, latitudine decizională la nivelul micilor unități) și de asemenea motivația superioară a militarillor dacă o comparăm cu a celor ruși.
Problema capturării unui număr semnificativ de militari ruși în încercuire e însă încă discutată (și disputată) chiar conform surselor ucrainene. Acest obiectiv secundar (dincolo de eliberarea orașului) a fost ratat anterior la Izium, de unde majoritatea forțele rusești s-au retras (”to live and fight another day”). Teoretic la Lîman ar fi fost în vigoare ordinul lui V. V. Putin (comandantul suprem, deh) care interzicea retragerile (extrem de asemănător cu o directivă dată de A. Hitler cândva în 1943), dar e posibil ca un comandant mai aproape de front cu posedând o doză superioară de cunoaștere tactică, strategică și realism să-și fi permis să-l suprascrie.
Oricum, deja e aproape sigur faptul că a fost capturat un număr de efective rusești semnificativ mai mari decât la Izium (unde grosul trupelor ruse ocupante s-au retras/au reușit o spargere a încercuirii). Se pare că, pe măsură ce timpul avansăm în timp, forțele armate ucrainene capitalizează propria experiență și își îmbunătățesc continuu performanțele tactice, la nivel macro și micro.
– FRONTUL DE EST, ZONA DE SUD (regiunea/oblastul Donețk):
Trupele ucrainene continuă atacurile locale limitate („operațiuni de fixare” a inamicului), pentru a nu permite tentativele (destul de firave) de inițiere a unui contraatac rus pe această secțiune de front, pentru a ușura presiunea ofensivei ucrainene din nord.
– UCRAINA, FRONTUL DE SUD, INTRÂNDUL VESTIC:
Aparent, imediat după victoria de la Lyman/Lîman, tinând cont de nevoia de a restabili și prelungi liniile logistice, de a stabili noi baze de aprovizionare de/pe traseu, de a înlocui o parte din unitățile care au luptat timp de trei săptămâni în prima linie (ceea ce în jargon militar se numește ”reform and regroup”, forțele armate ucrainene schimbă zona de atac, confirmând (din nou) capacitatea de a acționa simultan pe două fronturi, cu forțe semnificative, cel puțin în aranjamentul „UN FRONT PRINCIPAL ȘI UN FRONT SECUNDAR”, și de a alterna efortul ofensiv major de pe unul pe celălalt.
Astfel, la nici trei zile după capturarea Lymanului/Lîmanului, surse rusești de această dată vorbesc de un efort de înaintare folosind tactici de tip „pană blindată” (traducere grosso modo a termenului compus/sintagmei ”Panzerkeil”, tactică folosită de germani în Al Doilea Război Mondial, pentru prima fată în 1940, în campania din Franța, și apoi perfecționată pe frontul de est), folosind în mod inteligent un traseu paralel cursului Niprului, spre Herson.
Această tactică presupune folosirea unor unități de șoc pentru a obține un ritm de înaintare extrem de rapid, „perforând” (ocolind) și dezorganizând prin amploarea acesteia defensiva inamică, pentru a atinge un obiectiv important și a o dezorganiza, flancurile forței care înaintează rapid urmând să fie asigurate ulterior (de unități mai care avansează mai lent). Dacă reușește, manevra poate asigura succese spectaculoase (traversarea Ardenilor de către o parte a trupelor blindate germane, secționarea dispozitivului aliat și debușarea lor aproape de țărmul Atlanticului), dar este și o mișcare riscantă – forța avansată putând fi sau blocată sau, mai grav, separată de bazele de pornire și încercuită prin atacuri din flanc.
Deocamdată, acțiunea a provocat doar panică în rândul comentatorilor ruși, care au vorbit de un avans al militarilor ucraineni de 40 de km în câteva zile, și (aparent) nicio contrareacție vizibilă a forțelor armatei ruse. Nu putem exclude nici ipoteza unui atac diversionist de proporții, precum cele efectuate în același Al Doilea Război Mondial în special de britanicii din celebrul Long Range Desert Group (RLDG), dar și de forțe speciale ale Regimentului german „Brandenburg” sau ale Armatei Regale Italiene, urmărind crearea unei atmosfere de incertitudine maximă și generarea de pagube majore în zone considerate „sigure” de către adversar.
– UCRAINA, KIEV:
Cu acest prilej observăm și o MODIFICARE SUBSTANȚIALĂ LA NIVELUL PARADIGMEI FOLOSITE DE COMUNICATORII OFICIALI (MILITARI ȘI CIVILI) DIN UCRAINA. De la începutul războiului până inclusiv la ocuparea Lymanului/Lîmanului aceasta era folosită și ca (sau poate în principal pe post de) armă psihologică în războiul asimetric în care țara a fost târâtă, și ca contrapondere la îndelung exersata (dispunând de personal și fonduri evident mai mult decât semnificative) propagandă/dezinformare/intoxicare folosită de ani buni de regimul neo-totalitar al lui Putin, exploatând fiecare succes (cât de mic), uneori inventând victorii inexistente sau dând proporții epice celor obținute, tolerând (sau chiar girând) diverse mituri urbane privind succesele înregistrate de partea ucraineană (cum s-a întâmplat, e adevărat că doar pentru o vreme, cu de fapt inexistenta „fantomă din Kiev”, pilotul care ar fi decimat aviația rusă de atac), pe scurt fiind în primul rând o sursă de menținere a moralului populației și pe care rareori te puteai baza pentru informații obiective (și în mod evident la câteva săptămâni după declanșarea conflictului nu o mai făcea nici presa internațională, și spre binele lor n-au făcut-o niciodată nici factorii decizionali politico-militari ucraineni – care participau în fond la creare acestor „legende”).
Se pare că în prezent s-a ajuns la concluzia că publicul ucrainean a dobândit destulă încredere succesele militare reale, obiective obținute de propriile forțe armate și paradigma a fost (cel puțin temporar) modificată (ceva asemănător s-a întâmplat deja mai demultișor – însă doar parțial și de la caz la caz, probabil în înțelegere cu fiecare țară furnizoare – privind informațiile făcute publice privind echipamentele militare livrate Ucrainei), COMUNICAREA OFICIALĂ PĂRÂND A FI DEVENIT SUBORDONATĂ EXCLUSIV INTERESELOR DE ORDIN MILITAR ALE TĂRII.
Vom vedea dacă această schimbare e temporară, și legată de episodul (încă neelucidat/neconfirmat pe deplin) al ofensivei „targhetate” de tip Blietzkrieg din sud, pe Nipru spre Herson, pentru care factorul surpriză era și este esențial (iar „tăcerea” din comunicatele oficiale ucrainene, care nu vorbesc deloc despre subiect, e cea care în bună măsură îi panichează pe analiștii ruși, și pro-ruși), sau va fi una permanentă.
După cum îmi permiteam să afirm AICI, măsurile recente adoptate de Putin au (și vor avea) în principal efectul pe care ceilalți vor dori să li-l dea. La fel e și cu deja faimoasele referendumuri. Cazul privind regiunea/oblastul Zaporijia e cel mai ridicol. Baștină a celebrilor cazaci zaporojeni sau cazaci ucraineni, cu o populație majoritar ucraineană (deși, e drept, nu într-un procent covârșitor), ea nu figura măcar printre revendicările teritoriale vehiculate (și nu de azi-de ieri) inițial. Da’ ce să mai conteze un asemenea moft pentru Kremlin? E ocupată militar (deocamdată), s-a organizat în 3 zile un referendum democratic (!) pe bază de AKM/AKS, iar în cursul zilei de ieri (3 octombrie), pe la prânz, Duma de Stat (camera inferioară a Parlamentului rus) a ratificat declarația (cererea) de alipire la Rusia. ASTA DA EFICIENȚĂ, nu-i așa? Doar că nu prea rezonează deloc cu statul de drept sau cu democrația. Noroc că nimic din toate astea n-au încetinit (iar predicția mea, pe care o repet, e că NICI NU VOR ÎNCETINI), nici măcar cu un centimetru sau cu un minut (ca să-l parafrazez pe venerabilul POTUS, Joseph R. Biden)
OFENSIVELE UCRAINENE.
Oricum, mergând exact pe aceeași logică (ocupat, AKM/AKS, „vot democratic” popular) – și dacă aș fi unul din consilierii săi chiar i-aș recomanda lucrul asta pentru efectul său terapeutic, bazându-se pe prezența trupelor sale (câte or fi rămas) și pe fidelitatea lui Bashar al-Assad (dacă o mai exista), Rusia ar putea foarte bine alipi și Siria. Și așa au stat rușii prost cu coloniile, iaca metodă de (de)compensare. Justificări? Pai au ajuns ei varegii la Constantinopole, iar vikingii scandinavi, frații/verii lor, în America, și s-au hărțuit/războit reciproc cu pirații arabi în Mediterana. Poate cineva demonstra că n-or fi debarcat (unii sau alții) și în Siria, și să fi vizitat chiar și minunea (pe atunci) numită Damasc – așa cum Ahmad ibn Fadlan (prototipul personajului lui Antonio Banderas din filmul „Al 13-lea războinic”) i-a vizitat pe ei? Iată sursa rădăcinilor vikinge sau varege din Levant. Siria pământ rusesc! Americani, jos labele de pe Siria! 
– MOSCOVA, FEDERAȚIA RUSĂ:
Între timp, însuși Kremlinul a pus surdină unui ins care a declarat, alaltăieri sau ieri, niște prostii – deși să ajungă să facă tocmai Kremlinul una ca asta pare (sau a ajuns să pară) chiar un paradox. Un muntean spătos din Caucaz, vertical și pentru care „ce-i în gușă și-n căpușă”, ca în cazul oricărui om dintr-o bucată – adică Ramzan Kadîrov, cine altul? – a declarat că generalii care s-au retras din Lyman/Lîman au fost fie cam prea incompetenți fie excesiv de fricoși și că fi bine să fie pedepsiți (ba chiar a îndrăznit să sugereze că brava Armată Roșie ar fi nițel coruptă), iar ucrainenii, ca să se învețe minte, ar trebui bombardați cu nucleare tactice.
Oficial, purtătorul de cuvânt al administrației prezidențiale ruse (celebrul D. Peskov) i-a comunicat ieri că „nu e momentul pentru declarații emoționale, nici măcar în momentele dificile”, amintindu-i indirect dictatorului cecen că rolul său este ca atunci când Putin ordonă ”Jump!” el să pună o singură întrebare: ”How high?” (vorba americanilor), și desigur și s-o facă. Iar elogiile lui Peskov față de „eroismul” dovedit de Karîrov ar putea reprezenta o trimitere mascată la rezultatele și eficacitatea dubioase dovedite de el și oamenii săi în Ucraina.
– UCRAINA, ÎN SPATELE LINIEI FRONTULUI DE SUD, ÎN ESTUL ACESTUIA – PERIFERIA ORAȘULUI ZAPORIJIE, CAPITALA REGIUNII/OBLASTULUI ZAPOROJIE, 30 septembrie:
Un convoi civil de peste 30 de vehicule care se forma pentru a duce ajutoare către membrii familiilor din zona ocupată de trupele ruse, și pentru a ajuta la evacuarea celor care doreau să o părăsească (a încerca să o facă) a fost lovit, în prima parte a zilei, de 4 rachete rusești. Aparent, în zonă nu se aflau militari ucraineni. Totalul pierderilor estimate: aproximativ 30 de morți și 90 de răniți, în totalitate civili.
Dincolo de tragismul știrii propriu-zise, cu care acest război aproape că ne-a familiarizat (dacă dacă cineva din viitor va citi așa ceva, vă rămâne șocat(ă) – și sper ca așa să fie! – și de barbaria atacului, rămâne de semnalat un fapt aparent marginal. Cele patru rachete erau modelul S 300, RACHETE ANTI-AERIENE CU RAZĂ LUNGĂ DE ACȚIUNE (!), care, precum predecesoarele lor (KUB, BUK) pot fi folosite și în rolul de vectori sol-sol. Ceea ce confirmă ceea ce scriam aici acum câteva zile (scuze pentru autocitare, din nou!) privind criza, se pare cronicizată, de rachete sol (navă, aer)-sol și îndeobște a sistemelor de armament (relativ) înalt tehnologizate cu care se confruntă armata rusă.
– SOFIA, BULGARIA, 1 octombrie:
În prezența mai multor lideri europeni, printre ei președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, premierii țării, cel al Greciei și cel al României („Ciucă al nostru” 
) a fost inaugurat interconectorul conductei de gaze care leagă Azerbaijanul de Grecia și Bulgaria, prin care vor putea fi alimentate cu gaz (provenit din Azerbaijan dar nu numai, eventual doar tranzitând această țară) 10 state europene, inclusiv România.
) a fost inaugurat interconectorul conductei de gaze care leagă Azerbaijanul de Grecia și Bulgaria, prin care vor putea fi alimentate cu gaz (provenit din Azerbaijan dar nu numai, eventual doar tranzitând această țară) 10 state europene, inclusiv România.Se pare că a fost perfectată și Convenția-cadru România-Azerbaijan (furnizorul principal) privind livrarea (aceasta nu exista până în urmă cu o săptămână). Mai e nevoie doar de semnarea câtorva acorduri, România având în plan semnarea unui contract de livrare de gaze pe 5 ani cu țara menționată.
– MAREA BALTICĂ, ÎN APROPIEREA INSULEI DANEZE BRONHOLM, SITUATĂ ÎN APROPIEREA ȚĂRMULUI DE SUD AL SUEDIEI, 27-28 septembrie:
Pe parcursul zilei de 27 septembrie seismologii suedezi au înregistrat echivalentele a trei mișcări seismice care ar corespunde unor explozii subacvatice. De altfel, potrivit tuturor experților consultați (și celor care cunosc structura conductelor) – ESTE VORBA DE CONDUCTELE NORTHSTREAM 1 ȘI 2, care în mod uzual furnizau gaz rusesc Europei de Vest, folosirea unor explozivi de mare putere este singurul mod în care acestea ar fi putut să fie sabotate, datorită construcției lor extrem de robuste, un accident sau efecte cumulate ale uzurii fiind excluse. Pe data de 28 se constatau deja, la suprafața apei (potrivit observațiilor aeriene) zone de scurgere a gazului metan cu diametrul între 200 și 1.000 de metri. Aceasta pentru că, deși niciuna din conducte nu livra gaz, acestea erau pline cu gaz și sub presiune.
Efectele gazului metan scurs (care este foarte toxic, chiar dacă se menține mai puțin decât dioxidul de carbon în atmosferă) vor fi probabil drastice. Conform unor specialiști citați de agenția ”Reuters”, doar gazul scurs din Nortstream 2 ar produce un impact asupra mediului echivalent cu poluarea produsă în prezent, timp de un an, de un oraș de mărime medie precum Helsinki, Havana sau Dayton, Ohio (SUA).
Și astfel se deschide un capitol nou, distinct, aproape independent, legat de acest război, și un puzzle extrem de misterios, ale cărui piese vor fi dificil de pus cap la cap. Motivele sunt două:
– Avem de-a face, conform unanimității experților, cu un sabotaj deliberat. Deci cu un „atac” asupra acestor conducte, care constituie o infracțiune potrivit legislației internaționale, indiferent din ce parte ar fi venit.
– Conductele nelivrând gaz de luni de zile, impactul sabotajelor asupra a) aprovizionării Europei de Vest cu gaze și b) efectul de anulare al „șantajului energetic” practicat de Rusia este nul.
Pornind de aici, vinovat (teoretic) ar putea fi aproape oricine, Începând cu Rusia și terminând cu SUA sau Ucraina. Iar acuzațiile nu încetează să curgă. Ucraina a acuzat (cum altfel) de îndată Rusia. Deși nu putem să nu ne întrebăm CE INTERES ar fi avut Rusia să-și saboteze propriile conducte. Conform „Europei Libere România” Marea Britanie a indicat însă un istoric de trafic oarecum neobișnuit al unor nave militare ale marinei militare ruse (inclusiv al unui submarin) în zonă, începând cu perioada verii, iar Norvegia localizarea unor drone neidentificate, cu o zi înainte de explozii, în apropierea propriilor platforme petrolifere maritime. De altfel de ieri (3 octombrie) Norvegia a pus în alertă forțele sale militare active pentru a asigura securitatea acestor platforme și a gazoductului inaugurat curând, prin care aprovizionează Polonia.
NATO și UE au o abordare mai moderată (cu excepția Poloniei, care indică tot înspre Rusia), inclusiv Damemarca și Suedia. La fel privește oficial lucrurile și Federația Rusă. Toate aceste structuri și state vorbesc despre un sabotaj intenționat și despre gravitatea gestului, FĂRĂ ÎNSĂ SĂ ACUZE. Și parcă tocmai faptul că nimeni nu pare să aibă capete de acuzare plauzibile face totul să pară și mai dubios.
În schimb acuză, aproape direct, în presa americană (la Fox News) comentatorul conservator și fost suporter fervent al lui Donald Trump Tucker Carlson. Vinovați ar fi președintele Biden și administrația acestuia (fără a o omite pe Victoria Nuland, Subsecretar de Stat pentru Afaceri Politice, ținta sa preferată când e vorba de Ucraina), care ar urmări ca prin aceste acțiuni să escaladeze conflictul cu Rusia (bine, ne putem întreba, dar în ce scop?), ca argumente fiind folosite afirmații (repetate) filmate de la începutul conflictului ale președintelui, unde acesta anunță că conductele ”North Stream” vor fi „eliminate”.
Va dura cred mult până vom afla cine au fost vinovații din spatele acestei abjecții – cei care s-au folosit de război pentru a întreprinde o acțiune fără scrupule și pur și simplu nepermisă. Cei care au făcut-o vor intra, ca să parafrazez un discurs celebru al lui F. D, Roosevelt, în istoria infamiei. Aș vrea să vă (și să mă) pot asigura că o democrație, sau o țară care luptă pentru o cauză justă (în acest caz Ucraina) nu poate acționa în acest fel. Din păcate însă numeroase exemple concrete, începând cel puțin cu Al Doilea Război Mondial, mă contrazic prea flagrant. Și nu mă lasă să concluzionez altfel decât reflectând la ce oroare reprezintă războiul, cu inversarea aproape completă a scării valorilor, instinctelor și emoțiilor pe care o produce.
Vă urez tuturor sănătate! Și pace, pe cât se poate dreaptă.
Folosirea atacurilor cu drone asupra portului Odessa (provocând unele pagube militare și civile, dar mai ales panică) ca unic răspuns militar disponibil (deocamdată) la ofensiva ucraineană asupra teritoriilor ocupate de ea este pur și simplu simptomatică pentru situația în care se află ansamblul forțelor militare ale Federației Ruse.
Să ajungi, tu fiind una din cele două supraputeri nucleare existente, să te bazezi pentru o contrareacție (deocamdată singura) la o evoluție care te-a destabilizat puternic militar și politic pe tehnologie concepută și produsă (deci importată) de la UN STAT AFLAT SUB EMBARGOU TEHNOLOGIC ȘI COMERCIAL DE 43 DE ANI (vorbim aici de Iran, aflat sub embargou din 1979, de la transformarea sa într-o teocrație de tip totalitar – așa zisul „regim al ayatollahilor”, sub denumirea oficială de Republica Islamică Iran) este dovada faptului că te afli, din punct de vedere al a) situației tehnologiei și resurselor militare CONVENȚIONALE proprii și b) al nivelului tehnologic de ansamblu al propriului complex industrial într-o situalie cel puțin delicată (dacă folosim un eufemism) dacă nu chiar critică/jalnică (dacă alegem un limbaj mai frust). Aceasta cu toată ingeniozitatea inginerilor iranieni, dovedită de aceștia în condiții adverse după anul 1979 (din păcate cu precădere în domeniul producției de armament)*.
Astfel, după ce refacerea (cantitativă și calitativă, incluzând și soluții care să asigure apărarea spațiulu aerian la mari altitudini) a Ucrainei a dovedit slăbiciunea și lipsa de resurse suficiente a aviației militare ruse, care din vară NU MAI ÎNDRĂZNEȘTE SĂ SE AVENTUREZE DINCOLO DE LINIA FRONTULUI, bombardarea Odessei (un oraș-port) cu dronele Shahed-136 iraniene arată o criză acută (și mai exact una de vectori de precizie cu rază lungă și medie de acțiune) la nivelul Flotei Roșii a Mării Negre, dar și a forțelor terestre ruse.
Astfel, după ce s-a vădit că Rusia a ajuns să înzestreze (probabil ca soluție de moment, ”stop-gap measure”) TRUPELE SALE REGULATE DE BLINDATE cu tancul de tip T-62, aparent nemodernizat (model 1961, un adevărat sicriu din oțel pe șenile), se pare că aceasta se confruntă și cu o criză de vectori tactici/„rachete de front” dirijați/dirijate. Și nu vorbim aici (doar) de mai sofisticatele Zirkon (rachete de croazieră, utilizabile și în misiuni mare-sol) sau rachetele supersonice Kinjal (care, datorită razei, puteau fi lansate aerian – de aparate trisonice Mig-31, special adaptate – de la distanțe sigure pentru aviația rusă), ci și de „uzualele” „rachete de serviciu” tactice ale armatei ruse, Kalibr (de croazieră) și Iskander (balistice), ultimele fiind urmașe ale venerabilelor rachete SCUD-2.
Cum, cel puțin în ultima perioadă, Rusia nu a folosit nici pe departe acești vectori în cantități masive sau măcar substanțiale (unul din ultimele atacuri consemnate cu rachete de croazieră Kalibr – în cadru căruia o parte au fost interceptate – fiind cel întreprins în data de 24 august, ziua națională a Ucrainei asupra orășelului Ceaplîne), putem presupune că problema nu este una simplă DE LOGISTICĂ (inexistența unui stoc suficient pe moment) ci una STRUCTURALĂ (INCAPACITATEA/DIFICULTATEA COMPLEXULUI INDUSTRIAL MILITAR RUS de a FABRICA aceste sisteme de armament).
Contextul creat confirmă estimarea mea inițială, provenind încă de dinainte de declanșarea agresiunii ruse asupra Ucrainei, privind starea de DEZINDUSTRIALIZARE A RUSIEI (pe toate planurile, inclusiv pe cel al producției de armament) față de nivelul existent în perioada URSS. Faptul că producția de serie de armament sofisticat a Rusiei după anul 2000 se baza în bună parte pe tehnologia de import (îndeosebi din Occident) era cunoscut – a se vedea cât de afectată a fost Rusia de refuzul Franței de a-i mai vinde (după ocuparea Donețkului, Luhanskului și a Crimeei, în 2014), pentru a fi încorporate în cadrul marinei militare a Mării Negre, navele multirol franceze Mistral**, în legătură cu care se planifica să constituie un soi de „coloană vertebrală” a capacității ofensive a „noii flote ruse” cu pretenții consolidate de hegemonie în acest bazin maritim.
Ceea ce realizăm acum este cu industria militară rusă a fost și este dependentă nu doar (sau nu mai ales) de importul sau transferul de tehnologie occidentală, cât de COMPONENTELE (ELECTRONICE) ÎNALT TEHNOLOGIZATE propriu-zise folosite de cele mai peformante și/sau fiabile sisteme de armament ale sale. Acest lucru confirmă (și va asigur că nu scriu această postare pentru a-mi bifa predicțiile validate, ci doar vreau să reafirm lucrul că nu scriu despre lucruri de care nu am habar și nu mă prea bag unde nu mă pricep – spre deosebire, din păcate, de destul „analiști” ce care îi puteți vedea „pe sticlă”, asculta sau citi)) faptul pe care îl spuneam la începutul conflictului, și anume că pentru a-l susține pe durată medie și lungă (fie și exclusiv sub formă „înghețată”, a unui „nou război rece” dus la o intensitate ridicată) RUSIA VA AVEA NEAPĂRAT NEVOIE DE O RETEHNOLOGIZARE ȘI REFORMARE AMPLĂ (cel puțin) A INDUSTRIEI SALE MILITARE. Iar aceasta, îndrăzneam eu să opinez, nu ar fi posibilă în cazul existenței embargoului extern asupra țării.
Aparent, cei doi parteneri relevanți din punct de vedere strategic care nu s-au dezis (încă) de Rusia (și e de așteptat să nu o facă complet, sau cel puțin nu formal – exceptând cazul unei escaladari nucleare din partea acesteia, cand cel puțin poziția Indiei cred că s-ar modifica destul de substanțial) nu sunt suficienți pentru a facilita o asemenea reformă. India e importator net de tehnologie străină, iar schimburile tehnologice cu o Chină în expansiune (în contul cărora mulți mizau pe capacitatea Rusiei de a evita, cel puțin parțial, efectele embargoului instituit asupra ei AU DEJA LOC CU, SĂ NU UITĂM; și nu de ieri, ci încă de la mijlocul anilor 1990. Și, aparent, ele nu reușesc să facă diferența***.
La prima vedere starea actuală de fapt pare o știre bună pentru cei care nu susțin deschis cauza unei Rusii agresoare în Ucraina. Totuși ea subliniază și accentuează un lucru pe care îl menționam (cu surprindere – reacție comună cu majoritatea observatorilor) încă din (și mai ales de după) primele săptămâni de conflict ruso-ucrainean – DEPENDENȚA RUSIEI LUI PUTIN – inclusiv la nivel tactic, aici de fapt e marea surpriză – DE ARSENALUL NUCLEAR MOȘTENIT DE LA FOSTA URSS. Iar dacă acest fapt e unul pozitiv sau negativ (eu mă îndoiesc de pe acum că s-ar putea dovedi să fie într-un singur fel, totul depinde de cum va fi instrumentat) doar viitorul ne va putea arăta.
În final, câtevea cuvinte despre „vinovat”, așa numita „dronă sinucigașă” sau „dronă kamikaze” Shahed-136, produsă de HESA ( Iran Aircraft Manufacturing Industrial Company). Aceasta face parte din categoria de drone de atac numite îndeobște în literatura de limbă engleză ”loitering munitions”/”hovering munitions” (muniții cu capacitatea de a survola ținta – denumite muniții pentru că folosul expoziv le este integrat; drona nu are capacitatea să acroșeze/poarte – precum modelul turcesc Baykar TB 2 ”Bayraktar” – arme/sisteme de armament distincte, fie ele bombe sau rachete, pe care să le lanseze asupra țintei). Spre deosebire de alte ”loitering munitions”, Shahed 136 are o capacitate limitată (interval redus de timp) în care poate survola ținta, și este un vehicul aerian de luptă fără echipaj (UAV – ”Unmanned Aerial Vechicle”, în jargonul militar anglo-saxon) „numai dus” (fără capacitatea de a fi recuperat și refolosit dacă nu atacă/lovește ținta la prima ieșire), de unde denumirea de „kamikaze”.
CARACTERISTICI, AVANTAJE ȘI DEZAVANTAJE: vehicolul poate fi recunoscut după forma delta a aripilor, amintind de cea a ampenajului orizontal (în formă extinsă) a celebrului F-14 ”Tomcat” (avionul zburat de Tom Cruise în filmul ”Top Gun”, exportat de SUA Iranului înainte de 1979 și constituind, între anii 1970-1990 „arma minune” a acestuia în materie de aviație). Foloște un motor propulsor cu piston și elice bipală (probabil acestea reprezintă sursa zgomotului caracteristic produs, și nu vreun mecanism adăugat intenționat pentru a produce teroare), e asistat la decolare de un booster-rachetă, are un plafon jos (zboară la altitudini reduse) și este depozitat (și lansat) în containere care înmagazinează cel puțin 5 drone, putându-le lansa în succesiune scurtă. Viteza e maximă e necunoscută, fiind de maximum 180 – câteva sute de km/h. Dacă putem face o paralelă în timp, aceste drone ne aduc aminte unora dintre noi în bună măsură de bombele zburăroare V-1 folosite de germani în Al Doilea Război Mondial.
Avantaje:
– preț scăzut
– rază extrem de mare pentru o dronă de atac (după unele surse, peste 2.000 de km)
– precizie mare (exclusiv asupra obiectivelor/țintelor fixe)
– flexibilitate mare privind operarea: un container de lansare cu drone poate fi încărcat (sau tractat) de (cu) orice camion civil, dar și transportat (și folosit) de pe vagoane de cale ferată sau nave
– capacitate de a acționa coordonat asupra țintei prin utilizarea unui număr mare de vehicule aeriene (”swarm tactics capability”)
– (capacitatatea de a executa atacuri anti-radar, folosind un dedector de radiații – conform unor surse)
Dezavantaje:
– ”one use weapon”
– focos exploziv de mică putere (30-50 de kg)
– viteză mică (viteza de croazieră estimată: 180 de km/oră)
– ghidaj realizat folosind un GPS civil/comercial (!), deci incapabil de a ataca ținte mobile; dacă acesta este bruiat (sau pur și simplu închis) capaitatea de ghidaj dispare
În linkuri, filmări și imagini cu „bestia”:
_________________________________________
NOTE:
* Într-adevăr, inginerii, tehnicienii și oamenii de știință iranieni au dat dovadă de multă ingeniozitate, mai întâi în perioada Războiului dintre Iran și Irak, 1980-1988 (declanșat de cel din urmă, deși au existat provocări de ambele părți) și apoi în anii de embargou care i-au urmat acestuia. S-a pornit de la ceea ce se numește ”reverse engineering” și s-a ajuns la soluții creative, dar din păcate mai ales în domeniul militar și în general cu limitări generate de opțiunea (impusă de context) pentru un conflict asimetric. Acestea din urmă vor face ca soluțiile tehnologice pe care Iranul le poate furniza să îi fie de folos Rusiei doar până la un punct.
** Nave amfibii de asalt (și port-elicopter) de mare capacitate.
*** Adevăratul furnizor de tehnologie (militară, pentru că despre ea vorbim acum, dar nu numai) rămas, și singurul (alături de Regatul Unit, și în mai mică măsură de Franța) de la care însăși SUA au preluat licențe și tehnologie este Israelul. Acesta fiind în același timp și marele specialist modernizarea (cu soluții tehnologice occidentale) a fostului echipament sovietic. Deci capabil de a furniza exact lucrurile de care are Rusia nevoie în prezent. Totuși, deși a) obligat la o echilibristică destul de delicată datorită prezenței ruse (în prezent substanțial subțiate) în Siria, în sprijinul regimului Assad (și faptului că acesta este adversar al Hezbollahului – sprijinit de Iran – dușman de moarte al Israelului), motiv pentru care nu a ajutat DELOC MILITAR în mod direct Ucraina și b) chiar dacă în trecut a mai sprijinit, clandestin, prin medierea serviciilor secrete, regimuri dictatoriale/totalitare/ criminale (Iranul, Pakistanul), în funcție de propriile interese și folosind raționamentul „inamicul inamicului meu îmi poate fi prieten”, cred (mai degrabă sunt convins) că un angajament DESCHIS al Israelului în favoarea Rusiei în conflictul din Ucraina ESTE și RĂMÂNE IMPOSIBIL. De asemenea înclin să cred că nu e deloc plauzibilă nici varianta ca această țară, aparținând în mod egal Orientului și Occidentului, să sprijine clandestin (folosind canalul serviciilor secrete) Rusia (pentru eventuale beneficii tactice/de moment), atât datorită riscurilor mari pe care un asemenea gest l-ar prezenta pentru relațiile Israel-SUA (și Israel – restul lumii occidentale), cât și pentru miza mult prea mare pe care acesta ar pune-o în joc la schimb cu niste câștiguri incerte.
