ANALIZĂ. Despre dronele de atac în invazia din Ucraina

Aveți mai jos o colecție de resurse scrise și video, de o lungime rezonabilă și folosind un limbaj și explicații accesibile, aduse la nivelul celor are nu au cunoștințe specializate în nișa tehnicii/tehnologiei militare, care merită citite/văzute. De asemenea, sursele lor sunt serioase și de încredere.

 

Un material extrem de interesant și de citit (mulțimiri prietenului Mihai „Țuțu” Maties pentru că mi-a semnalat existența lui – e vorba de fapt de o anchetă de presă realizată profesionist) – referitor la „ofițerii” part-time ai forțelor armate ruse. Sau cum ajung unii ingineri IT să se „joace pe calculator” (pe bani frumoși) omorând oameni, mai ales civili. Aceasta reprezintă o altă invenție made in Russia (Putin’s Russia), alături de paradoxul numit ministru al apărării cu grad de general (de armată!), Serghei Shoigu pe numele lui, cu zero experiență militară și în plus cu un stagiu militar (obligatoriu în perioada URSS și „evitarea” căruia era în mod obișnuit practic imposibilă + pedepsită cu ani grei de închisoare) aparent lipsă, sau legat de care nu prea există date.

 

Conform unora, pornind de la statutul lor și mai ales în funcție de țintele atacate (totul corelat cu prevederile dreptului internațional umanitar) acești indivizi (o doamnă printre ei, de asemenea) ar putea fi considerați pe de o parte un fel de semi-mercenari (combatanți fără un statul legitim și legal conform legilor privind purtarea conflictelor), iar pe de alta criminali de război („criminalii de la distanță”, potrivit articolului). Desigur, totul pare că se complică atunci când unii își denumesc războiul de agresiune (un caz de manual în această privință, conform prevederilor ONU – ONU, nu NATO, având Federația Rusă ca membră și semnatară a acestora) „Operațiune militară specială”.

[Ca să fim sinceri până la capăt, și forțele armate ale SUA – pentru a alege doar un stat din „tabăra democratică” din păcate au un sumar/palmares deloc puțin numeros de atacuri cu rezultate tragice asupra unor ținue civile, cu rezultate nu mai puțin tragice, chiar dacă cu victime (proababil) mult mai puțin numeroase. În cazul acestora însă, din ceea ce știm conform numeroaselor anchete, în cazurile respective, ceea ce a lipsit totuși complet a fost INTENȚIA DE A LOVI DELIBERAT ȚINTE CIVILE, care nici măcar nu țineau de infrastructura civilă a țării atacate.]

 

Pentru a compensa lipsa (temporară? poate, dar cu siguranță prelungită) de rachete tactice/de front balistice și de croazieră, și pierderile la nivelul aviației militare care (combinate cu consolidarea continuă a apărării anti-aeriene a Ucrainei) nu mai permit aparatelor de luptă rusești să treacă de linia frontului, Rusia a apelat la soluțiile în materie de drone, ingenioase, relativ ieftine dar cu avatarurile aferente faptului că sunt produse pe bază de qvasi-improvizație într-o tară aflată sub embargou tehnologic (nu exclusiv militar) și parțial industrial din 1979 până în prezent.

E de notat că, cel puțin deocamdată, Iranul (cu propriile probleme și limitări cât se poate de serioase privind organismul militar național) nu a livrat (probabil nu are capacitățile de producție necesare să o facă) vreuna din armele din propria panoplie de rachete balistice (și chiar de croazieră) de care dispune. Acesta include și o serie destul de diversificată de rachete cu rază medie și medie-lungă de acțiune (peste 1.000 de km), în numere incerte. Oricum, integrarea lor din punct de vedere tehnologic în ansamblul forțelor militare ruse ar putea fi problematică, cel puțin o parte dintre acestea fiind o combinație de ”reverse engineering”, dezvoltare tehnologică a unor modele occidentale mai vechi și utilizare/implementare a spionajului militar-industrial, nu tehnică cu „rădăcini” sovietice.

ARSENAL DISPONIBIL: Dronele kamikaze/sinucigașe (și nu ”loiternig/hovering munitions”, drone cu capacitatea de a survola puncte-cheie în așteptarea/cu scopul de a surprinde ținte de mare valoare*) Shahed- 131, Shahed-136 (și speculată pentru livrare în viitor, Arash-2), și DRONELE DE ATAC Moijaher-6 (cele mai importante). Vom începe cu cele din urmă.

DRONE DE ATAC, tipul Mojaher-6, echivalentele mai puțin sofisticate și probabil mai puțin fiabile (aveți mai sus motivele, legate de contextul concret în care sunt fabricate) ale dronelor turcești Baykar ”Bayraktar” (aka Baykar TB-2). Acestea au o varietate destul de mare de senzori, pot executa misiuni atât ziua cât și noaptea, și pot lansa de pe 6 puncte de acroșaj bombe de preczie (cu ghidaj laser, în infraroșu sau vizual/TV), rachete nedirijate americane Hydra de 70 de mm (produse de Iran prin copiere, ingorând revocarea licenței) sau rachete antitanc ghidate. Acestea au o reală și ridicată VALOARE ca ARME TACTICE, au fost în dotarea Rusiei încă de la începutul conflictului (una fiind descoperită prăbușită în mare, aproape de Odessa) și totuși au eșuat în a face diferența.

Motive posibile: raza mică (undeva peste 200 de km), care le face să poată acționa doar pe/aproape de linia frontului, saturarea liniei de front (de partea ucraineană) cu mijloace antiaeriene eficace la altitudine joasă și medie (rachete/MANPAD-uri Stinger și altele, sisteme OSA etc), dar cu siguranță mai ales TACTICI DEFICITARE (prea puțn evoluate și inflexibile) ale armatei ruse în utilizarea lor și NUMĂR REDUS, care se pare că nu va crește. Dimpotrivă, se poate ca și acest stoc de sisteme de armament al Rusiei să se fi epuizat (sau aproape), cu șanse incerte de reîmprospătare (care țin probabil mai mult de capacitățile de producție reduse ale Iranului decât de voința politică a lidershipului său).

DRONE „KAMIKAZE”/„SINUCIGAȘE” (muniții zburătoare dirijate): Shahed-131 (redenumită în Rusia Geran-1**), Shahed-136 (Geran-2), eventual Arash-2. Voi preciza de la început principalul (și aproape singurul) lor avantaj, raza de acțiune extrem de mare pentru asemenea sisteme (estimat 900, 1.500 și respectiv 2.000 de km), precum și dezavantajul principal, focosul exploziv extrem de mic (încadrându-se, inclusiv folosind standardele din Cel de-al Doilea Război Mondial, în categoria „bombițe” – bombe mici și foarte mici): între 5 și 15 kg pentru Shahed-131 și (conform unor date noi) între 15 și 30 de kg pentru Shahed-136. Astfel, prin analiza unor drone doborâte, se infirmă informațile din sursă iraniană (propagandistice și exagerate, cam ca toate informațiile de această proveniență privind propriile resurse militare) care dădeau pentru Shahed-136 ca încărcătură explozivă maximă un focos de 50 de kg, iar ca rază 2.000-2.500 de km. De fapt avem de-a face cu niște drone (similare, care diferă doar ca mărime) improvizate, folosind motoare de motoretă ÎN DOI TIMPI, de 50 de cp (!), preluat de la un moped/scuter chinezesc (!!) care copiază un model german (vă mai amintiți de autoturismul Trabant, fabricat în RDG, și de zgomotul produs?), electronică civilă (Texas Instruments) cumpărată prin intermediari de pe piața liberă (pentru a evita embargoul), aparate de ghidare prin GPS comerciale/civile( aparent ușor îmbunătățite pentru a le face mai rezistente la un eventual bruiaj), singurul echipament militar (în afară de focosul exploziv) de la bordul lor (mai exact al unora dintre ele) fiind (cu probabilitate) un aparat de detecție radar, care ar face posibilă detectarea și atacarea radarurilor în funcțiune (aflate în mod de căutare).

 

Despre dronele Arash se știu destul de puține, însă este aproape sigură similaritatea între acestea și cele două drone Shahed, a căror variantă îmbunătățită o reprezintă (la nivel de motoare, rază de acțiune, probabil viteză, senzori și cu siguranță încărcătură de luptă). Chiar și așa, focosul exploziv al unei drone Arash-2 poate fi de maximum maximorum 100 de kg, o estimare mai realistă fiind între 50 și 75 (kg, desigur). Deci tot o bombă mică spre foarte mică, care poate zbura (încet) până la distanțe foarte mari.

Am insistat asupra principalului avantaj, respectiv dezavantaj al acestor drone, despre care, conform unor surse, se spune că Rusia ar fi procurat cantități impresionante (aproximativ 2.000 de drone Shahed-136 – o sursă mult dorită de valută forte pentru Iranul aflat sub embargou și blocadă, pentru că VĂ ASIGUR că ele nu au fost cumpărate în ruble) pentru că din coroborarea lor putem deduce care este, din păcate pentru Rusia, SINGURUL ROL în care acestea pot (și vor putea) fi folosite: ACELA DE ARME CU ROL DE A TERORIZA POPULAȚIA CIVILĂ (inclusiv prin zgolotul produs de motorul în doi timpi, asemănător primelor variante ale celebrelor bombardiere în picaj Junkers Ju-87 ”Stuka”, sau al bombelor zburătoar V-1 – ambele germane, din Al Dolea Război Mondial), cât mai departe în spatele frontului. Datorită focoaselor mici nici dronele Shahed și nici cele Arash NU POT și NU VOR PUTEA (nici măcar „în roi”, adică folosind atacurile coordonate prin ceea ce se numește ”swarm tactics” – aceste vehicule aeriene dirijate având capacitatea de a fi folosite astfel) SĂ FIE UTILIZATE EFICIENT ÎMPOTRIVA INFRASTRUCTURII CIVILE (economice, industriale, energetice) ESENȚIALE A UCRAINEI (fabrici, baraje, hidrocentrale, uzine electrice de mare capacitate, depozite de materiale etc). CU ATÂT MAI PUȚIN ASUPRA UNOR OBIECTIVE MILITARE RELEVANTE DIN SPATELE FRONTULUI. În atacurile din 10-12 (și 13) octombrie, cele mai intense atacuri aeriene cu mijloace de luptă ghidate (deci altele decât aviația) de la începutul agresiunii Rusiei asupra Ucrainei, în care a fost distrusă 30% din infrastructura de producție și transport a energiei electrice din cadrul țării atacate, dronele au reprezentat aproximativ 30% din vehiculele aeriene folosite la atacuri, ele însoțind practic (pentru a teroriza populația) rachetele de croazieră, balistice (reprezentând probabil ultima rezervă existentă de vectori convenționali pe care Rusia și-a perims să o folosească în războiul din Ucraina, cel puțin deocamdată/pe termen scurt și mediu) și cele anti-aeriene folosite în rol sol-sol. ACESTEA sunt cele care au provocat distrugerile sistemului energetic ucrainean, și nu dronele, care ar fi putut (și POT) cel mult distruge niște cabluri și avaria (NU DOBORÎ) niște stâlpi de înaltă tensiune.

Dronele (cu excepția modelului Mojaher, care se pare că nu prea mai e disponibil) nu pot și nu vor putea fi folosite nici măcar în zona care acum, pentru Rusia ca agresor, ARDE CEL MAI TARE – adică în atacuri aspura liniilor frontului (mobile) sau a logsticii armatei ucrainene (mobilă și aceasta prin definiție), datorită limitării lor (pe care nu o pot depăși), aceea de a ataca doar ținte statice, și NU ȚINTE AFLATE ÎN MIȘCARE.

 

Deci, TOTUL RĂMÂNE CUM AM STABILIT DE CEVA VREME: SINGURA RESURSĂ MILITARĂ FIABILĂ TEHNOLOGIC ȘI IMPRESIONANTĂ (fie și prin cantitate și putere, în megatone ale exploziilor potențiale), PRECUM ȘI SINGURUL ELEMENT AL PUTERII RUSIEI (de ORICE FEL, exceptând mărimea teritoriului, a populației și resursele naturale BRUTE) O REPREZINTĂ ARSENALUL NUCLEAR MOȘTENIT DE LA FOSTA URSS. IAR MAI NOU, EXCLUSIV CEL STRATEGIC.

Desigur, cele precizate privind limitările dronelor (iraniene) de care dispune (poate dispune) Rusia nu elimină o realitate extrem de crudă. Astfel, dacă ele nu pot afecta ceea ce a (trebuit) să desemnez, cu o doză implicită de cinism, ca infrastructură critică, dronele POT (au putut) și VOR PUTEA lovi, avaria, dezafecta (și prin atacuri repetate, „în roi”, chiar distruge) școli, grădinițe, spitale (poate nu pe cele mai mari), străzi, magazine, transformatoare electrice sau puncte de termoficare din nteriorul orașelor și desigur LOCUINȚE. ABIA AICI intervine variabila numită apărearea antiaeriană (integrată) a Ucrainei, și importanța pentru ucraineni (direct proporțională și cu iarna care se apropie) a consolidării acesteia.

 

În final, o întrebare pentru cei care nu obosesc să sublinieze existența unei alianțe (altfel decât formale/declarative, sau sub forma practică de „de pact de non-agresiune”) sino-rusă – ridicând-o chiar la nivel de NOUĂ ORDINE MONDIALĂ. China este cel mai mare producător mondial de componente electronice (civile și militare), unul din cei mai mari producărori de armament din lume și exportator net la ambele capitole. Câte (din diversitatea de drone, rachete balistice sau de croazieră) ați auzit nu să fi fost folosite, ci doar semnalate ca prezență în Rusia, acum în aceste ceasuri/zile/săptămâni/luni grele pentru aliatul statului chinez? Oare de ce „lanțului de iubire” al colaborării la nivel de tehnologie militară, existentă (și neîntreruptă) de pe la mijlocul anilor 1990 i s-au rupt zalele, și Rusia este privată de necesarele (și banalele, pentru China) „chipuri” de uz militar taman acum, după adâncirea prieteniei dintre cele două state? Desigur, ÎNTREBAREA ESTE RETORICĂ. Nu vă deranjați vă rog să (încercați să) răspundeți.

Se pare că pe lângă rușinea/umilința de a fi ajuns (parțial) la cheremul unui Iran aflat formal, din punct de vedere tehnologic, la nivelul anilor 1979-1980 (a cărei singură furnizoare de tehnologie ceva mai avansată a fost, până nu demult), Rusia (cu organismul și industria sa militare) e expusă și aceleia ca China, putere militară clădită în mare măsură cu ajutorul său, să considere că a ajuns prea instabilă și imprevizibilă (iar aici ne referim evident la LIDERSHIP, și în special „țarul atomic”) pentru a-i acorda ACCES LA PROPRIA TEHNOLOGIE, de care aliatul rus ar avea acum nevoie ca de aer.

Liderul chinez, care tocmai și-a afirmat, cu cinism și maximă duritate supremația în „propria parcare”, la recentul Congres (aceasta după câteva alte semnale fără echivoc – vă mai amintiți poate de abuzurile crude legate de politica „Zero Covid” și de umilirea și maltratarea absurdă a celor 27 de milioane de locuitor ai Shanghaiului), dulăul care tocmai i-a amintit dulăului mai mic de dincolo de strâmtoare (deocamdată prin lătrături și afișare a posturilor, nu prin atac sau mușcături) că se consideră șef și peste ograda lui se dovdește totuși un lider pragmatic.

Criminalul de la Beijing, mult mai dur, cinic și lipsit de scrupule decât antecesorii săi (minus, deocamdată, Mao), care totuși nu a pierdut măsura realității (cea din jur, nu din propriile reprezentări și viziuni) nu are încredere în criminalul nebun și imprevizibil de la Moscova. Mai deloc. Sau, cel puțin, încă îl testează. Pe lângă aceasta, n-au fost mulți dictatorii, lideri de mari puteri (fie ele și în ascensiune), care și-au căutat drept aliați reali ori s-au bazat pe „coloși” cu picioare de lut…

__________________________________________

* Precum sisteme anti-aeriene, stații radar sau puncte de comandă mobile, sisteme artileristice, coloane de transport trupe, armament sau materiale etc.

** Unica contribuție a vechii, mândrei și „performantei” industrii militare ruse (ex-sovietice) la transformarea dronelor iraniene Shahed în drone „rusești” Geran a fost pictarea numelui rusesc, desigur cu litere chirilice, pe corpul vehicolului. Asta dacă nu cumva operațiunea a fost făcută chiar de către iranieni, înainte de a le exporta (există numeroase alte astfel de exemple). Cam atât a mai rămas (de nevoie) din orgoliul rusesc în domeniu…