Clujul Politic publică astăzi, în premieră pentru presa clujeană, un dosar amplu, extrem de documentat, cu informații greu accesibile, multe inedite chiar, despre Actul de la 23 august, semnat de Horia Lupu, doctor în științe politice al Universității ”Babeș-Bolyai” (UBB) și un mare pasionat de istorie. Nivelul dosarului este unul ridicat, care ar putea fi publicat în orice revistă sau site de istorie. De asemenea, dosarul mai conține un scurt text, dar cu date foarte importante, al istoricului militar Alesandru Duțu, privind eliberarea Clujului de către armatele sovietice și românești, informații completate cu o serie de precizări utile ale politologului Horia Lupu.
Vă invităm să vă dedicați timp și să citiți acest dosar de excepție care oferă o analiză fără precedent ale celor două momente istorice fundamentale pentru România și ardeleni.
ACTUL DE LA 23 AUGUST.
Azi e 24 iulie, mâine e 25. Acum (fix) 80 de ani, pe 25 iulie 1944, proaspăt promovatul generalul de armată (Generaloberst) Johannes Frießner îi lua locul mareșalului (Generalfeldmarschall) Ferdinand Schörner (poreclit de subordonați „Măcelarul”) la comanda Grupului de armate germano-român „Ucraina de Sud”. Poziționat pe aliniamentul Iași-Chșininău-Nistru, având în față trupele sovietice ale Fronturilor 2 și 3 ucrainene sub -comanda de mareșalul Ivan Kovev și a (încă) generalilor Rodion Malinovski și Fiodor Tolbuhin.
Prin această mișcare, OKH/OKW (de fapt Hitler) aplicau principiul „rotației cadrelor”. Practic, se făcea rocada comandanților și a adjuncților acestora, șefii de stat major între cele două mari grupări militare în care fuseseră împărțite forțele Axei de pe frontul de sud din URSS (fostul Grup de armate Sud): Grupul de armate Ucraina de Nord și Grupul de armate Ucraina de Sus. Schörner la schimb cu Frießner.
Până cei doi (și statele lor majore) aveau să își prea noile posturi vor mai trece câteva zile. Și astfel, pentru frontul din estul României avea să înceapă o perioadă de inactivitate, determinată de o conducere (cea al lui Johannes Frießner) marcată de pasivitate, cvasi-dezinteres, lipsă de prevedere și gândire creativă & înclinație spre compromisuri (pe care le percepea el însuși ca fiind nejustificate) cu superiorii germani.
Mai ales în perioada comenzii sale, Grupul de armate Ucraina de Sud a fost efectiv canibalizat (ca urmare a prăbușirii dezastruoase a Grupului german de armate Centru, din zona Belarus-Polonia de astăzi, în urma „Operațiunii Bagration”) de majoritatea formațiunilor blindate și mecanizate/motorizate din subordine – esențiale pentru respingerea, printr-o contra-lovitură, a unei viitoare ofensive sovietice legat de care nimeni nu avea dubii. De asemenea, Grupului de armate îi lipseau unitățile de artilerie grea GERMANE necesare pentru o asemenea „acțiune de interdicție”, cele existente (românești) având să se dovedească insuficiente. Față de această stare de lucruri, protestele (pe care J. Frießner le-a trimis superiorilor) au fost lipsite de energie și neconvingătoare.
Mai mult și mai grav, în perioada iunie – final de august 1944, trupele germane și române au (mai ales) STAȚIONAT. Au stat și au așteptat o lovitură care avea să vină, care (se știa) avea să fie cumplită – și cam atât. Iar Frießner, în opinia mea, a fost mai preocupat „să se acopere” cu rapoarte/plângeri semi-persuasive către superiori, în loc să facă ceva, orice. În ceea ce privește ideile despre cum ar trebui respinsă ofensiva sovietică acestea erau/s-au menținut mai degrabă schițate (generale, de principiu) și până la final de august 1944 MIJLOACELE ALOCATE PENTRU ELE se cam volatilizaseră, luând direcția altor zone de luptă din Imperiul controlat de Hitler, chipurile mai amenințate. Desigur, totul „cu semnătura” (e drept, urmând unor ordine) lui Iohannes Frießner.
Ce s-ar fi PUTUT FACE, totuși, în situația dată? S-ar fi putut oare face ceva, și acel ceva ar fi putut să conteze?
Răspunsul meu tinde să fie da, absolut. În condițiile unei superiorități clare de mijloace militare (din toate categoriile) sovieticii n-au spulberat/rupt (parțial) frontul româno-german cu formațiuni de blindate. ACESTA A FOST RUPT/ANIHILAT ÎN PARTE (la fel cu o parte din sistemul de comunicații și punctele de comandă înaintate, fapt care a creat un haos parțial) DE CĂTRE FOCUL INTENS AL ARTILERIEI (în special GRELE) sovietice, și apoi de loviturile aviației. Tancurile au urmat abia pe urmă.
Ce a lipsit?
Ceea ce a lipsit, mai ales sub comanda lui Frießner, pe frontul Grupului de armate Ucraina de Sud a fost o apărare de tip genistic SERIOASĂ, EȘALONATĂ PE MAI MULTE LINII (cea care a existat a fost mai mult liniară), SPAȚIATĂ ÎN ADÂNCIME. Cum a fost cea realizată de ruși la final de 2022 și în primăvara lui 2023 în sudul Donbasului și nordul Crimeei, de care (deocamdată) nu s-a putut trece, în agresiunea recentă din Ucraina.
Pentru asemenea lucrări genistice ar fi existat și timp, iar România avea și resurse (material lemnos, piatră/pietriș, ciment și beton armat, oțel fără calități superioare etc). Trupele, de la soldați și gradați, puteau săpa, chiar cu lopețile, timp de luni de zile, zeci de mii de metri cubi de adăposturi consolidate, esalonate, legate între ele. Costurile materiale ar fi fost suportabile, iar pentru cei de pe front munca epuizantă de a se „îngropa” singuri în adăposturi care ar fi avut șansa să reziste ar fi putut să constituie singura alternativă (posibilă, sau măcar credibilă) la cea de a fi îngropați de vii, DUPĂ 20 august 1944, de bombardamentele masive și intense ale sovieticilor.
Generalul Johannes Frießne a preferat însă să astepte să vadă ce va fi. Potrivit poate zicalei autohtone „Vom trai și vom vedea”, pe care se poate s-o fi auzit. Not good!
El a trăit într-adevăr pentru se vedea demis, la finalul lui 1944 (fără a mai fi rechemat), pentru eșecuri repetate în comanda Grupului de armate. Iar românii (și germanii) de sub comanda lui au trait o înfrângere militară care a luat/s-a apropiat de proporțiile unei tragedii.
Tragedia României
Lăsându-i deoparte pe germani, care au fost cei care au declanșat Cel de-al Doilea Război Mondial prin invazia Poloniei, urmând unor provocări și anexări repetate, mă voi referi acum doar la România. Țară care a intrat în război de partea Germaniei și împotriva URSS, în 1941, IN PRINCIPAL pentru a elibera teritoriile anexate prin rapt/ultimatum de către cea din urmă, în iunie 1940, în baza înțelegerii (și a protocoalelor secrete) realizate prin pactul (germano-sovietic) Ribbentrop-Molotov.
În vara lui 1944, problema care se punea pentru România nu era dacă să iasă din războiul purtat alături de Germania, ci când și cum să o facă! Dincolo de orice alte aspecte care ar putea avea relevanță, o „ieșire” coroborată cu o înfrângere militară față de (cel ce avea să devină) fostul adversar nu reprezenta – veți fi poate de acord cu mine – varianta cea mai ofertantă/potrivită. INDIFERENT DE FAPTUL DACĂ SCHIMBAREA TABERELOR (PE PLAN EXTERN) SE FĂCEA ÎN COMBINAȚIE CU O SCHIMBARE A PUTERII/REGIMULUI LA NIVEL INTERN.
Pe 2 august sunt comemorate două evenimente. „Operațiunea Iași-Chișinău”
– Internațional, ziua Holocaustului împotriva romilor (voi reveni)
– La nivel național, acum exact 80 de ani, STAVKA (Cartierul General Comandamentului Suprem al Armatei Roșii) a emis Ordinul de acțiune pentru frontul 2 și 3 ucrainene, în vederea pregătirii şi executării „Operațiunii Iași-Chișinău” împotriva Grupului de armate (germano-român) „Ucraina de Sud”, pe frontul din Moldova.
Acesta avea în vedere, începând cu noaptea 19-20 august, inițierea și desfășurarea unei ofensive majore având ca obiective spargerea/depășirea frontului care constituia aliniamentul trupelor Axei/încercuirea unei părți a efectivelor inamice și debușarea către aliniamentul (Liniei fortificate) FNG/Focșani-Nămoloasa-Galați(-Dunăre). Pornind de la acest Ordin/această Directivă, se cuvin a fi făcute două precizări.
1. Indiferent de cum se vor fi putut schimba dispozițiile STAVKA ulterior zilei de 20 august (dar nu înainte de seara de 23), ordinele inițiale nu menționau nici DEPĂȘIREA, nici macăr UN ATAC ULTERIOR (PREVAZUT DIRECT) asupra Liniei fortificate FNG (Focșani-Nămoloasa-Galați) din zona de sud-est a țării, și o pătrundere a trupelor sovietice în Muntenia și/sau Dobrogea.
2. Până în seara zilei de 23 August (când trupele române din cadrul Armatelor 3 și 4, parte a Grupului de armate „Ucraina de Sud”, au considerat Declarația (oficială și publică) a regelui Mihai I de la radio, privind încheierea ostilităților față de armata sovietică, ca prim ordin de luptă):
a) Unele coloane avansate (blindate) sovietice depăsiseră în adâncime aliniamentele prevazute în Ordinul menționat al STAVKA (nu intru în detalii aici, acestea erau stipulate în document). Fapt care în sine NU înseamnă mare lucru. Acele poziții ar fi putut, în continuare, ÎNTR-UN ALT SCENARIU DECÂT CEL AL ÎNCETĂRII REZISTENȚEI ARMATE ANTI-SOVIETICE A TRUPELOR ROMÂNEȘTI ÎN ANSAMBLU, să fie menținute, consolidate și eventual dezvoltate, sau respinse, încercuite și eventual anihilate. Așa cum bine și clar ne învață istoria militară cel puțin de la Războiul de iarnă (Finlanda, 1939-1940) și Campania din Franța (mai-iunie 1940) până la Invazia Ucrainei (februarie 2022-prezent)
b) În seara zilei de 23 August, niciuna din cele patru armate (6 și 8 germane, 3 și 4 române) care formau forțele Grupului de armate „Ucraina de Sud” nu erau nici scoase din luptă și nici încercuite. Situație în care o parte din ele (6 germană, 3 română) aveau să se regăsească (în mare parte) abia câteva zile mai târziu. Ba, pentru a fi mai precis în exprimare, cele patru armate pomenite erau DEPARTE de a fi scoase din luptă sau complet încercuite (adică ANIHILATE ca forță combativă) în seara de 23. ÎNTR-UN ALT SCENARIU DECÂT CEL AL ÎNCETĂRII REZISTENȚEI ARMATE ANTI-SOVIETICE A TRUPELOR ROMÂNEȘTI ÎN ANSAMBLU, anihilarea lor ar fi putut fi realizată SAU NU.
La aceasta mai trebuie adaugat un fapt, acela că în NICIUN ALT SCENARIU Armata a 8-a (germană) n-ar fi inițiat (ca acțiune principală) o operațiune de retragere în ritm accelerat, peste munți, spre zona Transilvaniei realipită Ungariei în septembrie 1940, ca urmare a Arbitrajului de la Viena, iar Armata a 4-a (romană, în mare parte intactă) n-ar fi deschis căile de acces spre sudul și centrul țării fostului inamic.
CE VREAU SĂ SPUN, MAI EXACT, LEGAT DE ACEST PUNCT 2?
Lăsăm de-o parte a) disputa (greu de descâlcit) dacă frontul Axei (româno-german, fost al Axei?) din Moldova era deja compromis sau nu DIN PUNCT DE VEDERE MILITAR cu UN MINUT înainte de difuzarea Comunicatului regal, și la fel pe cea privind posibilitatea rezistenței pe aliniamente secundare, aflate mai la N-E de (deci plasate ÎN FAȚA) Liniei FNG,
ÎN ABSENȚA ACTULUI POLITIC DE LA 23 AUGUST, ORICE DISCUȚIE PRIVIND CAPACITATEA FORȚELOR AXEI (și în spatele lor, a întregului dispozitiv german și al aliaților din Axă din Europa de Sud-Est) DE A REZISTA PE UN ALINIAMENT SUPRAPUS ÎN PARTE LINIEI FNG (Carpați-Focșani-Nămoloasa-Galați-Dunăre) VS. CAPACITATEA SOVIETICILOR DE A-L DEPĂȘI (oricând, din ziua de 24 august până, să spunem, cu 6 sau 10 luni mai târziu), PRIN MIJLOACE STRICT MILITARE, E O DISCUȚIE PUR ȘI EXCLUSIV SPECULATIVĂ ȘI CONTRAFACTUALĂ. Punct.
Sau, mai cu cuvintele mele, e ceva ce s-ar fi putut să se poată ori, cam la fel de bine, să nu se poată. S
I. Și așa a început. Noaptea trecută (19-20 August), acum 80 ani.
Debutul Operațiunii „Iași-Chișinău”, ordonate de Stalin/STAVKA și pusă în aplicare de Fronturile 2 și 3 ucrainene comandate de generalii Rodion Malinovski și Fiodor Tolbuhin. La „primire” se afla Grupul (germano-român) de armate „Ucraina de sud”, comandat de (mult prea) impasibilul general-colonel (apoi de armată) Johannes Frießner.
Astfel a început să avanseze, asupra României, TĂVĂLUGUL MILITAR sovietic, urmat de un TĂVĂLUG POLITIC.
În această acțiune se întrepătrund două elemente, care (cel puțin pentru România) erau/sunt de importanță egală. Pe de o parte, din 1941 sovieticii devin un aliat de importanță crucială în tabăra (viitoarelor) Națiuni Unite. Fără contribuția lor economică și de sânge, ca să ne exprimăm în mod obiectiv, o victorie asupra Germaniei naziste devenea cel puțin extrem de probematică. Iar după 1940-1941 Germania lui Hitler devenise RĂUL CEL MARE, care amenința să distrugă civilizația omenească, așa cum exista ea în acel moment temporal.
Pe de altă parte, URSS-ul lui Stalin reprezenta un rău abia cu ceva/cu puțin mai mic (inclusiv acest lucru putând fi, la o adică, chestionat) comparativ cu Germania lui Hitler. Inclusiv numărând milioanele de victime pe care fiecare din cei doi lideri totalitari a reușit să le „bifeze”, pe parcursul „carierei” (de tirani criminali, și parțial nebuni). În plus, prin semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop (23 august 1939) URSS nu doar că i-a dat lui Hitler mână liberă să acționeze în Polonia și în Vest (iar apoi în Nordul Africii și în Balcani), până în vara lui 1941 ci, depășind cu mult ceea ce puterile europene occidentale au făcut, în materie de compromisuri, în perioada de appeasment cu Hittler (ante-martie 1939) S-A ASOCIAT CU ACESTA (pe 17 septembrie 1939) atacând Polonia „pe la spate” și procedând apoi la împărțirea teritoriului țării invadate cu Germania, pe post de pradă de război.
Raptul rusesc
În privința relațiilor cu România, URSS (cauționată foarte activ de Germania nazistă și aliații acesteia, Ungaria și Bulgaria) o procedat, prin ultimatum și șantaj, la un rapt al teritoriului României Mari, la sfârșit de iunie 1940 Acesta, de notat, alături de Basarabia, a inclus regiuni (Bucovina de nord, ținutul Herța) care nu aparținuseră niciodată statului/statelor antecesoare URSS. Pentru a complica lucrurile și mai mult, aceste rapturi bazate pe șantaj au continuat („impulsul” dat României fiind amenințarea cu posibila ANIHILARE, în caz de rezistență, proferată în mod DIRECT de Adolf Hitler la adresa acesteia) cu binecuvantarea, la îndemnul și sub protecția Celui de-al Treilea Reich (cedarea nord-vestului Transilvaniei către Ungaria și a Cadrilaterului către Bulgaria, în vara târzie – toamna lui 1940).
Pe acest fond, România aderă (în condiții pe care le-am putea numi astăzi precare) la Axa Roma – Berlin – Tokyo spre finalul lui 1940. Iar în 22 iunie 1941 se alătură Germaniei naziste în agresiunea împotriva URSS. Dincolo de caracterul de agresiune al războiului de pe Frontul de est, trebuie menționat că, dintre partenerii inițiali ai germanilor (Italia, Finlanda, Slovacia – Ungaria alăturându-se mai târziu), Finlanda și România erau SINGURELE STATE care puteau emite pretenții legitime privind recuperarea unor teritorii naționale pe care URSS și le apropriase prin uz de forță (război) sau amenințare/șantaj cu utilizarea acesteia.
Decizia lui Antonescu
Ulterior lui iulie 1941, Ion Antonescu, Conducătorul statului, alege în numele României ca aceasta să continue ofensiva în interiorul URSS pentru asediul și ocuparea Odessei. După ce acest deziderat, deja chestionabil, este realizat (cu pierderi grele), implicarea trupelor române în operațiuni la est de Nistru, Bug, Nipru continuă, vectorul decizional principal fiind același personaj politic. Militarii români luptă și mor, 1941-1944, în Ucraina, Crimeea, Cotul Donului, Stalingrad, în Caucaz (ajungând până la Nalcik), în Kuban și apoi din nou în Crimeea. Implicațiile acestei sângeroase epopei (numită de unii cercetători mai degrabă o aventură), atât pentru români cât și pentru popoarele URSS, sunt mult prea numeroase și complexe pentru a fi tratate aici.
Acestei țesături politico-militare complicate, aproape la fel de greu (și de puțin dezirabil) de menținut pe cât s-a dovedit apoi de descâlcit i s-a adăugat, din după-amiaza târzie lui 23 august, un palier suplimentar și complex de noi aspecte și realități politice. Dar să nu anticipăm, „suntem” încă la jumătatea zilei de 20 august. Iar bombardamentele de artilerie și aviație violente, dar încă limitate în timp, și incursunile în forță dar sporadice ale forțelor sovietice – destinate să testeze liniile de apărare ale Axei – sunt pe punctul de a fi înlocuite de altceva.
Foc de artilerie rusesc infernal
Acel altceva va consta într-unul dintre cele mai intense și dure concentrări de foc de artilerie (susținut și de aviație, și vizând predilect anumite sectoare de front) pe care combatanții (atât români cât și germani) din zona de vest a aliniamentului Iași – Chisinău – Nistru aveau să-l suporte. În acest sens avem un număr semnificativ de mărturii, multe aparținând unor veterani care au supraviețuit mai multor ani de război. Din păcate loviturile artileriei aveau să încerce anihilarea unui aliniament defensiv (aproape inexplicabil) insuficient eșalonat în adâncime, „mulțumită” în primul rând lidershipului militar al Grupului de armate „Ucraina de Sud”, care-l avea la vârf pe generalul Frießner.
Bombardamentul a reușit să surpe linii de apărare, să distrugă comunicații, să elimine mulți dintre comandanții de front, se producă pierderi umane semnificative, să lovească o parte din artileria germano-română de sprijin și să dezorganizeze aproape complet unele unități. Acesta a fost urmat de atacuri (de astă dată masive) ale unor formațiuni de blindate și infanterie (primele incluzând și ultima versiune, cu un tun de 85 de mm, a tancului mediu T-34, și noul & temutul tanc greu IS/Iosif Stalin-2). Atacurile vizau mai ales zonele mai vulnerabile de joncțiune între unitățile române și germane aflate pe front. Care fuseseră localizate în prealabil cu destulă exactitate – în timpul celor aproximativ două luni de relativă inacțiune din acest teatru de operații, recunoașterile aeriene și terestre sovietice putându-și face treaba cu rezultate palpabile.
Din păcate, dintre cei care au trăit acele evenimente, de partea română, au rămas în viață o mână de oameni. Cei care aveau în august 1944 20 de ani azi au/ar avea… 100. Iar dintre cei de acea vârstă prea puțini aveau ce căuta atunci pe front – poate doar membrii contingentului 1942 (din câte știu, stagiul militar al vremii era de doi ani și încorporările se făceau primăvara, începând cu vârsta de 18 ani), rechemați în serviciu din motive de nevoie de efective. Și, eventual, alături de ei, absolvenți „la excepțional”, înainte de vreme, ai unor școli militare de subofițeri sau maiștri militari. Militarii în termen (contingentele 1943 și 1944) n-ar prea fi trebuit să se afle în prima linie. Iar situația stătea cam tot așa pentru aliații noștri (germani, slovaci) și pentru (încă) adversarii sovietici.
II. Anticipând aici evenimentele, după 23 august (după-amiaza, seara) frontul avea însă să se fărâmițeze și prăbușească în Est, și să se multiplice, până la început de septembrie, în linii multiple de conflict armat deschis. În București (cartiere, suburbii și comunele rurale limitrofe), în Valea Prahovei, apoi în Bărăgan, la Dunăre și în Constanța (în sud-est) în Carpații Orientali înspre Secuime și în Brașov (în sudul Transilvaniei), în nordul Banatului dar și în sudul acestuia, spre Serbia.
Arestarea lui Antonescu și consecințele. România întoarce armele și rezistă asaltului nazist!
La relativ scurt timp după demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, reprezentanții Germaniei la București au fost puși la curent (oficial), de noul premier, generalul Constantin Sănătescu, cu destituirea lui Ion Antonescu, reinstituirea ca Lege fundamentală a Constituției din 1923, instalarea unui nou cabinet de uniune națională și încetarea (de către România) a ostilităților împotriva Națiunilor Unite/URSS, dar și cu dorința/decizia fermă a noii conduceri de la București de a NU INIȚIA OSTILITĂȚI ÎMPOTRIVA TRUPELOR GERMANE, cu condiția unei retrageri organizate a acestora de pe teritoriul național. Aceștia au anunțat Berlinul. Ordinul transmis de Adolf Hitler, sub influența unei descrieri a situației de la fața locului făcută de Alfred Gerstenberg (general al Luftwaffe, atașatul militar pe linie de aviație al ambasadei germane și comandant al forțelor aeriene și anti-aeriene germane din România) a fost de „înăbușire a puciului prin forță, arestare a noului cabinet și instalare a unui guvern pro-german!.
Reprezentanții Germaniei la București (din zona ambasadei, dar și a diferitelor servicii militare sau de informații) și ai comandamentului german al Grupului de armate „Ucraina de Sud” au fost aproape la unison de acord că i) Generalul Gestenberg nu cunoștea în mod adecvat situația REALĂ de la București și din România, descrierea făcută acesteia fiind una profund inadecvată, și că ii) ordinul lui Hitler era unul nefericit, neinspirat și nerealist – adică aproape imposibil de pus în practică datorită lipsei mijloacelor și complexității situației din teren. Însă acesta a fost astfel exprimat încât nu a lăsat loc de discuții.
Așa că, din seara/noaptea lui 23 august (spre 24) cam toți cei în uniformă (și nu numai) au devenit combatanți. Partea română avea avantajul că, de prin 1943, toate marile unități (divizii) formaseră, în garnizoanele lor de dizlocare pe timp de pace, ceea ce se numeau pe atunci „dubluri de instrucție”. Partea mai proastă a acestui avantaj, care dădea românilor un plus semnificativ la nivel de efective, era că aceste „dubluri de unități” erau formate din recruți parțial/aproximativ instruiți, care dispuneau (doar) de armament de infanterie, și acela incomplet.
Avantajul părții germane era că, în interiorul României, existau servicii militare (logistice, birocratice) cu efective de luat în seamă, plus numeroase formațiuni de apărare anti-aeriană, care o asistau pe cea românească (în special în zona petroliferă din Prahova și în jurul Bucureștiului). Iar cel al Ungariei (care avea să se manifeste ceva mai târziu) era acela că granițele cu România se aflat TOT spre est (ca cele cu URSS, principala amenințare în acele luni – nu în direcția OPUSĂ, ca cele ale României cu Ungaria).
Dezavantajele, pentru germani, erau că militarii de intendență, de la diverse birouri statistice sau din alte servicii militare NU erau combatanți, iar aceia (bine instruiți și mulți dintre ei veterani) de la anti-aeriană NU erau infanteriști. În cazul ungarilor, unități testate formate din veterani care luptaseră pe frontul rusesc (mai puține) erau intercalate, pe frontierele mai noi sau mai vechi cu România, cu unități (mai numeroase) în care serveau (ca rezerviști) tineri bunicuți de +40 de ani. Pentru că potențialul front românesc nu era (totuși, încă) frontul cu URSS.
Așa că luptele care au început în 24 august au văzut, de partea română, mai ales recruți neexperimentați trimiși în luptă (alături de trupele de elită din Batalionul 4 de parașutiști, sau militari din Divizia de gardă, care asigurau, între altele, securitatea Palatului regal), tineri elevi de școli militare, jandarmi sau chiar civili înarmați (angajați ai fabricilor de armament, care au asigurat apărarea acestora – ca de pildă cei din apropierea Brașovului). De partea germană au existat furieri sau bucătari rotofei scoși din spatele birourilor sau din fața cazanelor, înarmați cu o carabină sau un pistol-mitralieră și trimiși în luptă. Alături de experimentatele trupe ale apărării AA germane sau de formațiuni militare retrase de pe front.
În aceste condiții aproape nimic din ceea ce se învațase din manualele ori în școlile militare nu a putut fi pus în practică. Ce a folosit, oricum mai mult decât educația militară formală, pare să fi fost fost experiența anterioară nemijlocită a luptelor.
Pentru a da doar câteva exemple, unitățile de artilerie anti-aeriană germane și române erau adesea intercalate, iar dacă s-ar fi deschis focul de pe acele poziții acestea s-ar fi anihilat reciproc, fără niciun sens sau câștig. Unele aerodromuri militare erau utilizate în comun de Luftwaffe și Aeronautica Regală Română. Acolo, în multe dăți, cei care s-au mișcat mai rapid au pus mâna pe aparatele de zbor ale celorlalți & au capturat piloții (și personalul tehnic) devenit, peste noapte, adversar. La fel s-a întamplat și cu porturile militare, principalul fiind cel din Constanța.
În interiorul țării, printr-un concurs de împrejurări încă neelucidat complet, românii dispuneau (pe lângă un Centru de instruire al trupelor blindate) de un număr neobișnuit de mare (pentru o asemenea unitate) de tancuri de primă mână (modelul Pz IV – varianta H, denumite în nomenclatorul militar romanesc T 4), în timp ce germanii nu aveau NICIUN TANC (doar mașini blindate) în „zona interioară”.
În schimb, românilor le lipseau aproape complet, în spatele frontului, tunurile/obuzierele de câmp (artileria rămânând cea mai importantă armă de la inventarea proiectilelor explozive, în secolul XIX, până în prezent), cu excepția tunurilor antitanc ale unor unități de elită din București. De aceea, deși (pentru a avea efect, prin gruparea loviturilor) tunurile nu se folosesc individual, ci grupate într-o „baterie” (4-6 piese de artilerie) artileriștii români (uneori ofițeri-instructori) au trebuit să improvizeze cu „semi-baterii” de două tunuri, sau chiar cu câte unul.
Nici germanii nu stăteau bine la capitolul tunuri, în aceeași „zonă interioară”. Cu toate acestea au reușit să deplaseze rapid, să grupeze și să folosească (am putea spune strălucit, din punct de vedere militar) un număr semnificativ din celebrele tunuri anti-aeriene (dar de fapt cam multirol, capabile de tir anti-tanc și de bombardament extrem de eficient anti-personal și împotriva fortificațiilor) „grele” (88 de mm), care aveau și echipaje instruite. Folosindu-se de acestea (și de raza lor) pentru a proteja asaltul propriei infanterii, aceștia aproape că au reușit, în dimineața zilei de 25 august, să pătrundă în București (direcția dinspre care avansau era de la nord), fiind opriți în final doar de rezistența îndârjită a trupelor române.
* * *
Peste două zile Bucureștiul era complet eliberat, marea majoritate a germanilor care încercaseră „recuperarea” orașului capitulând sau fiind capturați. Iar în ziua următoare renunțau la rezistență și se predau ultimele efective germane rămase pe teritoriul românesc.
23 AUGUST, „CUNUNA” DE AERODROMURI MILITARE DIN PREAJMA BUCUREȘTILOR ȘI LIPSA CRONICĂ DE SOMN A BUCUREȘTENILOR DIN (PRIMĂVARA-) VARA LUI 1944 (PARTEA I)
Acum 80 de ani, pe vremea asta, bucureștenii nu dormeau. Ca-n piesa lui Connect-R, dar din motive un pic diferite. Lipsa lor de somn a debutat prin 4 aprilie 1944 și a ținut, în mare, până spre 27 august.
1. „ALIAȚII OCCIDENTALI”. Deveniți adversari mai mult prin ricoșeu, ajunși la nivel de aprilie 1944 obiect al speranței (legat de diversele canale de negocieri care încercau să fie deschise de partea română cu sovieticii), ba chiar așteptați să „vină”/debarce (undeva prin Balcani, posibil în Grecia) pentru a contrabalansa proponderența sovieticilor în această parte a lumii, anglo-americanii au apărut mai întâi, deasupra Capitalei, sub formă de… raiduri de bombardament.
Cum s-ar spune, à la guerre comme à la guerre. Bucureștiul adăpostea garnizoane și depozite, logistică și industrie militară, și era un nod important de comunicații/infrastructură. În plus, în jurul său exista o „salbă” de aerodromuri militare, înțesate cu mijloace (îndeobște tunuri, dar și mitraliere grele, proiectoare, radare) de apărare anti-aeriană. Ca atare, între 4 aprilie și 19 august 1944 asupra Bucureștiului au fost întreprinse (cel puțin – pentru că unele surse sub-divid numărul de bombardamente, ori adaugă și altele care n-au avut ca țintă principală Bucureștiul, dar au ajuns și asupra acestuia) 17 raiduri MASIVE de bombardament (de zi și de noapte) asupra Capitalei României. Desigur, n-au fost „uitate” nici alte orașe/zone.
DIVIZIUNEA MUNCII (ca peste tot asupra Europei) spunea că ZIUA aparține americanilor, iar NOAPTEA Royal Air Force (britanicilor).
MIJLOACELE DE MUNCĂ (tipuri și cantitate):
– Americanii au utilizat fără excepție bombardierele cvadrimotoare (Boeing) B-17 Flying Fortress și (Consolidated) B-24 Liberator (ultimul fiind preferat). Echipajul unei asemenea mașnării era de 11-12 aviatori. Bombardierele beneficiau de escortă, formată indeobște de aparatele de vânătoare (Lockheed) P-38 Lightning și (North American) P-51 Mustang. Numerele bombardierelor erau „legiune” (100++, cel mai mare fiind de peste 300 de aparate/raid), iar cel al avioanelor de vânătoare între sub 100 și 200. Cu câteva excepții, cand s-au folosit numere mai mici.
– Pentru atacurile de noapte, britanicii foloseau bombardiere (Handley Page) Hallifax (cvadrimotoare care „intrau în linia” fortărețelor zburătoare grele de bombardament), dar și mai manevrabilele bimotoare cu rază lungă (Wickers) Wellington. Unele raiduri nu beneficiau de escortă, iar altele erau protejate de bimotoare (de Havilland) Mosquito (varianta de vânătoare de noapte). Numerele erau mai mici, regula tinzându-se înspre raiduri cu -/+ 100 de bombardiere, dar existând și raiduri care au implicat (doar) mai multe zeci de aparate.
Legat de variantele (subtipurile) modelelor folosite de Aliații vestici nu voi intra în detalii.
– LA PRIMIRE (încercând să ne concentrăm pe zona Bucureștiului) se aflau românii din Grupurile 1 și 8 vânătoare (cu aparate IAR 80/81, în special varanta C), Grupul 7 sau 9 vânătoare românesc – în funcție de unde era dislocat și cum era disponibil (Messerschmitt Me 109 G variantele 2/4/6, spre vară mai ales 6) și 2-3 grupuri de vânătoare germane înzestrate cu aparate Me 109 G (preponderent G 6) sau Focke-Wulf Fw 190 (varianta A 6 sau unele mai noi), pentru vânătoarea de zi. Ocazional acestora li se mai alăturau 1-2 escadrile din fostul Grup 5 de vânătoare (român), care făceau siguranța aeriană a litoralului Mării Negre (Messerschmitt Bf 109 E 7 și Me 109 G 6) și/sau o escadrilă de IAR 80/81 (C) care asigura îndeobște apărarea anti-aeriană a Uzinelor aeronautice (IAR) de la Brașov.
Pentru raidurile de noapte „replica” putea fi dată de câteva escadrile (1-2 românești, 2-3-4 – în funcție de perioadă și dislocare – germane) cu bimotoare „ușoare” Me 110 (folosite de români și germani) și Me-210 (folosite de germani) sau grele (Junkers Ju 88, folosite tot de cei din urmă), toate trei în variantele de vânătoare de noapte.
La nivel de CANTITATE, puterea nominală a unui grup de vânătoare român sau german era de 3 escadrile, iar o escadrilă avea 12 aparate. Acestea trebuiau, o parte dintre ele (preferabil, ziua IAR-urile și Fw-urile, care dispuneau de armament mai puternic) să doboare bombardiere, iar Me-109 să le protejeze de aviația de vânătoare inamică, pe care se recomanda s-o și doboare. About the numbers, you can do the math yourselves. Desigur, mai exista și apărarea (artileria) anti-aeriană.
Deși românii au continuat să importe aparate germane de vânătoare, în primăvara-vara lui 1944, și să producă atât avioane IAR cât și (sub licență) interceptoare Me 109 (G 2, G 4 și apoi G 6, chiar în cantități semificative) pierderile erau mai mari decât capacitatea de a fi substituite, mai ales în condițiile în care erau pierduți și piloți. Mulți dintre ei cu mare experiență (mai mulți comandanți de escadrile și chiar doi comandanți de grupuri cad în vara lui 1944).
La final de iulie 1944, comanda aviației de vânătoare opreste IAR-urile și piloții lor să mai intervină „la americani”. IAR-ul 80/81 (ultimele variante, C și M) deși bine înarmate, erau surclasate de aparatele P-38 Lightning și mai ales de P-ul 51 Mustang din punct de vedere al vitezei și mai ales al plafonului de zbor. Continuarea folosirii acestui aparat, pentru care nu s-a reușit găsirea unui motor nou care sa-l substituie pe cel utilizat (Gnome-Rhône radial, de 1.025 de cai-putere, produs sub licență – uzat moral și care nu mai putea fi îmbunătățit) ar fi condamnat piloții care îl zburau la moarte sigură.
Ca urmare, unul din grupurile de vânătoare înzestrate cu aparate IAR este trimis pe Frontul din Moldova, pentru a consolida apărarea anti-aeriană de acolo, iar Grupul 1 este desemnat pentru conversie la Messerschmitt-urile Me 109 G 6 asamblate în România (proces de durată, care se va încheia abia luni bune după august 1944). Ca urmare, la penultimul raid (masiv) aliat asupra Românei, aviația de vânătoare autohtonă ridică 13 piloți (unul voluntar) din Grupul 9 vânatoare și alți 12 din Grupul 7 (atât rămâsese din parcul de 72 de aparate care trebuia să constituie „zestrea materială” a celor două unități. Doi dintre piloți renunță la acțiune din cauza unor probleme tehnice la avioane. Celor (aproape) 24 de aviatori români și se adaugă alți 24-36 de piloți germani, rămași din cele 2-3 grupuri de vânătoare germane, și acelea decimate. Aceștia ar fi trebuit să înfrunte +100 de P 51/P 38 americane, iar apoi să doboare cât mai multe din cele ~200 de bombardiere cu patru motoare ale USAAF/ US Army Air Force!
Moartea luicAlexandru „Alecu” Șerbănescu
În acea luptă cade asul numarul unu al aviației românești de vânătoare (în acel moment), comandantul Grupului 9 vânătoare, căpitanul-aviator Alexandru „Alecu” Șerbănescu (47 victorii conformate și 8 probabile). Moartea sa generează un șoc, iar „vânătorilor” din Aeronautica Regală Română le este interzis, prin ordin, să se ridice la intercepție „la americani”, până materialul de război al aviației militare nu va fi completat cu avioane noi (în curs de asamblare) și nu se va opera o modificare a tacticilor folosite. Cu toate acestea, a doua zi are loc un nou raid american, iar (nu se cunosc exact circumstanțele) aviatorii români decolează pentru intercepție. Din fericire am putea spune ei nu reușesc să intre în contact cu bombardierele, iar acestea ratează în mare parte țintele. Acela a fost ultimul raid aerian al Aliaților occidentali care a vizat obiective românești.
În noaptea care urmează începe noua ofensiva sovietică pe frontul din Moldova. Aviația română de vânatoare nu avea „interdicție la sovietici”, deci decolează și se opune cu forțele disponibile componentei aeriene a acesteia. Ba mai și doboară aparate, inclusiv americane (impresionantele Bell P 39 Aircobra, detestate de americani, iubite de aviatorii din Uniunea Sovietică – dotate cu un distrugător tun de 37 de mm – tunul ANTITANC standard la nivel de 1939). Peste trei zile, după evenimentele politice din după-amiaza și seara zilei de 23 August, România va înceta ostilitățile împotriva Forțelor Armate, Aeriene și Navale sovietice.
CONCLUZII, PIERDERI: Există mai multe seturi de date disponibile, dar n-am dat peste niciunul cu trimitere directă la arhive. Mai mult, multe din cele pe care le-am găsit par estimări pornind de la efectele primului bombardament din 1944, cel din 4 aprilie. Cifra cea mai frustă, și cumva credibilă, ar fi de peste 5.000 de decedați, aproape 10.000 de răniți și aproape 50.000 de bucureșteni rămași fără locuință/adăpost, 4 aprilie – 19 august 1944. M-aș bucura cumva ca numerele să fie acestea, având în vedere că doar atacul aerian din 4 aprilie a cauzat aproape 3.000 de morți. Amănunte dă și istoricul Stelian Tănase în cartea ”Zvonuri de la sfârșitul lumii”, ed. Corint 2024.
(PARTEA A II-A)
[Acum 80 de ani, pe vremea asta, bucureștenii nu dormeau. Ca-n piesa lui Connect-R, dar din motive un pic diferite. Lipsa lor de somn a debutat prin 4 aprilie 1944 și a ținut, în mare, până spre 27 august.]
2. CÂND O VECHE (ȘI CIRCUMSTANȚIALĂ) „CAMARAERIE DE ARME” SE RUPE.
INTRODUCERE: Principalul aerodrom militar din România, singurul cu piste betonate și hangare încăpătoare și bine consolidate era, la data la care în lume a izbucnit Al Doilea Război Mondial, cel de la Pipera. Acolo, la 1 iunie 1940, în anticiparea vremurilor grele și încurcate care vor veni, este înființat Grupul 7 de aviație-vânatoare. Reunind aparatele moderne din înzestrarea Aeronauticii Regale Române, alături de Grupurile 5 și 6 (aparate de ale căror echivalente, în acel moment, vecinii noștri revizioniști – URSS, Ungaria sau Bulgaria – NU dispuneau, aceasta apropos de „cât de dezarmată era în vara lui 1940 mica Românică”) Grupul 7 se forma ca o unitate de elită. Reunind, ca un paradox al neutralității, escadrila 53 de vânătoare cu 12 Hawker Hurricane (Mk. I, model final) britanice și escadrila 57 de vânătoare cu tot atâtea Messerschmitt Bf 109 E 3 germane.
Cum au trecut vara și începutul toamnei anului pomenit știm cu toții. După ACELE EVENIMENTE regimul politic din România s-a schimbat, țara s-a alăturat Axei Roma – Berlin – Tokio iar pe teritoriul noului aliat (România) au apărut membrii Misiunii militare, dar și ai Misiunii aerului germane, cu rol de instruire a forțelor armate române. Ambele, încă înainte de declanșarea războiului, pe lângă acest rol aveau și o funcție oarecum secundară – apărarea și asigurarea securității zonei petrolifere, și la nevoie a „liniștii în țară”. O liniște, desigur, în acord cu interesele germane. Iar după declanșarea războiului, în prima fază (în care URSS încerca să retalieze cu bombardamente asupra României) și apoi spre finalul acestuia (când, din/după august 1943, au început raidurile Aliaților occidentali asupra României – a se vedea și partea I a postării) unitățile Luftwaffe dislocate în România („branșa” aviație de vânătoare) au primit misiunea directă de a asista aviația românească în protejarea spațiului aerian național. Spațiu aerian care asigurau Germaniei principala sursă de hidrocarburi/petrol, cereale dar și de resursă umană militară (mai ales după capitularea Italiei) pentru desfășurarea războiului în curs.
„Salba” de aerodromuri militare din jurul Bucureștiului. Care era rolul lor?
Pentru că (aspect cam neglijat de istoricii militar români) în decursul anilor 1920, și perfecționată apoi în deceniul 1930, Polonia și România au avut o doctrină militară similară în domeniul aviației, una din preocupările de mulțime comună a fost prevenirea ipotezei în care un „atac forțat” să surprindă la sol propria aviație (de vânătoare), care trebuia să fie staționată în apropierea frontierelor. Ca atare, ambele state dezvoltă o rețea de aerodromuri de campanie (nebetonate) care să permită dizlocarea/dispersarea și camuflarea propriilor avioanelor de vânătoare. În plus, România, atât în cazul (tuturor) aparatelor de vânătoare din seria Pulawski/PZL (cumpărate ca atare, sau a căror licență a procurat-o din Polonia), dar și a celor de concepție și producție autohtonă (IAR) insistă de pildă ca acestea să fie echipate cu pneuri de joasă presiune (Dunlopp) potrivite pentru folosirea unor piste semi-(sau ne-) amenajate, și ca ele să poată decola/ateriza pe distanțe relativ scurte.
Astfel, aeroportul (civil și militar) de lângă Cluj (de la Someșeni) e dublat de cel de la Câmpia-Turzii, ca teren de dispersare. Iar în preajma Bucureștiului, pe lângă Pipera mai avem terenurile de la Popești-Leordeni, Băneasa, Otopeni, Boteni-Titu, Săftica etc. Deși după 1940 avioanele devin exponențial mai sofisticate și pistele sumar amenajate nu mai conferă un avantaj în sine, existența terenurilor de dispersare a aviației, mai ales în jurul/zona unui MARE centru urban, continuă să reprezinte un atu. Mai ales după declanșarea Campaniei de bombardament americano-britanice asupra României, în aprilie 1944. În acest context, Otopeniul (care devine, prin 1941, posibil al doilea aerodrom militar cu piste betonate, și unul din cele câteva din țară cu astfel de amenajări de până la 9 mai 1945) ajunge principala bază de operațiuni a Luftwaffe din preajma Bucureștiului. Acestuia i se alătură, pe 23/24 august (ca bază aeriană), aerodromul din Băneasa, capturat de germani cu sprijin din partea unităților proprii campate în apropiere. Deși pe ambele exista și o prezență românească, aceasta este inițial eliminată. Ambele baze aeriene s-au aflat, acum 80 de ani, după 23 August, sub control german – acesta menținându-se până în data de 27/28 a lunii.
IMPERIUL (Cel de-al Treilea Reich) CONTRAATACĂ
Primul comandant al tentativei ordonate de Hitler de a înabuși cu forța „puciul de la București” și de a readuce Romania în sfera de influență a Germaniei a fost un aviator, generalul Luftwaffe Alfred Gerstemberg. Evident, deci, că acesta a găsit un rol și pentru AVIAȚIE în contralovitura pregătită pentru români.
Marea particularitate, sau mai exact unicitatea situației cu care românii s-au confruntat de pe 24 până de 27 august a fost aceea că bazele aeriene controlate de germani se aflau, practic, la o aruncatură de bâț de București – la câteva minute de zbor. În acest context Gerstenberg a strâns tot ce putea „colecta” la nivel de aviație de bombardament (unele avioane fiind aduse de pe alte terenuri de zbor, sau puse da dispoziție – cu rezerve – de comandamentul Grupului de armate „Ucraina de Sud”, ale cărui trupe se aflau într-o situație absolut ingrată). Astfel s-au concentrat un număr de avioane de asalt în picaj (Junkers Ju 87, celebrele ”Stuka”), de bombardiere (Heinkel He 111 sau Junkers Ju 88), cărora li s-au adăugat avioane de vânătoare de zi (Messerschmitt Me 109 G, Focke-Wulf Fw 190 A 6/7/8) dar și bimotoare de vânătoare de noapte (Me 110, Me 210), bine înarmate și care puteau acționa și ziua. Pe lângă misiunea de a escorta bombardierele, aparatele de vânatoare puteau folosi armamentul de bord și unele dintre ele aveau capacitatea de a acroșa și bombe. În plus, Gerstenberg a încercat să utilizeze și aparate dedicate de vânatoare-bombardament (Fw 190 modelul F, capabil să transporte o încărcătură considerabilă de bombe), plan care a avut mai puțin succes datorită lipsei piloților instruiți (potrivit unor surse, acele aparate ar fi urmat să fie transferate românilor, în lipsa unui… 23 August).
Nemții bombardează Bucureștii
Rezultatele acestui plan ad-hoc încropit de A. Gerstenberg au fost trei zile de bombardament aproape neîntrerupt asupra Bucureștiului, cartierelor mărginașe și suburbiilor, ziua și noaptea. Sirenele anti-aerienei au încetat practic să sune pentru că valurile de bombardament (fiecare cu un număr redus de aparate, maxim 20-30) pornite de pe același aerodrom, se succedau la aproximativ 20 de minute, intercalându-se uneori cu zboruri decolate de pe cealaltă bază aeriană. Bombardamentele au fost în principal unele de teroare. Ele au avut loc la înâlțime joasă și medie, „la vedere”. Planificatorii misiunilor și mulți dintre piloți locuiseră (unii dintre ei ani de zile) în București și cunoșteau orașul în detaliu. Nu erau doar oameni care s-au plimbat de nenumarate ori pe străzile lui, ci și aviatori care l-au survolat în numeroase rânduri.
Primele ținte au fost cele politico-militare (Palatul regal, sediul Presedinției Consiliului de ministri, Ministerul de război, Ministerul aerului și marinei, comandamentele militare, aerodromul Pipera) sau infrastructura (Palatul telefoanelor, rețeaua de comunicații a orașului, gările Chitila și de Nord) dar s-a trecut rapid la cele simbolice – Primăria Capitalei, Ateneul, sediul Academiei, muzeele bucureștene, Casa Capșa (!). Nu am reușit să aflu, până astăzi, dacă planul bombardametelor a fost stabilit în mod ierarhic și coordonat sau dacă, măcar în parte, alegerea țintelor a fost lăsată la latitudinea piloților germani (comandați ai formațiunilor de bombardament) și a mâniei lor la adresa foștilor aliați (a fostelor gazde). Destui martori oculari mărturisesc că acest caracter de teroare al bomardamentelor a fost evident, că în mod clar țintele militare (de exemplu trupele române aflate în dispozitive defensive sau ofensive în diferite zone ale Bucureștiului) au constituit doar o parte (și nu cea mai importantă) a țintelor vizate. Au fost bombardate spitale și dispensare (inclusiv Spitalul de urgență „Salvarea”), parcuri și Calea Victoriei – aparent avioanele germane lansând bombele oriunde contatau prezența vreunul grup mai însemnat de persoane.
Bombardamentele au început în forță, după mai multe mesaje de amenințare (transmise, în limba română, de posturile de radio germane), pe 24 august 1944 la ora 10,50. Deși existaseră unele incidente anterioare, acest act a reprezentat gestul deschis și direct al forțelor germane de a deschide ostilitățile împotriva fostului aliat român. Datorită în parte surprizei realizate de către germani, distrugerii unui număr semnificativ de aparate proprii la sol și unor nevoi de regrupare/reorganizare, aviația romană de vânătoare nu a intervenit pentru asigurarea securității spațiului aerian al Bucureștiului decât din dimineața zilei de 25. Particularitățile atacurilor de aviație germane au marcat și această intervenție. Bombardamentele au continuat furibund în ziua și noaptea de 25 și în ziua și noaptea următoare, cu riscul ca parcul german de avioane de luptă din zona Capitalei să fie distrus.
Intervenția aviației de vânătoare a Aeronauticii Regale Române (alături de artileria anti-aeriană, activă încă din 24 august) a dus la distrugerea a 45 de avioane germane cu prețul pierderii a 4 din propriile aparate. Intensitatea carnagiului arată fanatismul și caracterul aproape sinucigaș al acestor atacuri. În pofida intervenției sale, „vânătoarea” românească n-a reușit să le oprească, ci doar să diminueze numărul pierderilor umane de la sol.
Naziștii s-au oprit!
Germanii s-au oprit totuși, ulterior zilei de 26 august. Din (am putea sintetiza) trei motive:
– Avansul realizat de trupele române în direcția bazelor aeriene Otopeni și Băneasa, acestea încecând (fără succes, în primele etape) preluarea controlului asupra celor două aerodromuri, simultan cu blocarea încercării germanilor de a pătrunde pe cale terestră în București.
– Întreruperea legăturilor terestre dintre trupele germane din Valea Prahovei și cele din zona Bucureștiului, cu impact inclusiv asupra aprovizionării acestora din urmă cu combustibil de aviație.
– Prima (și SINGURA) operațiune aeriană (și militară de orice fel) realizată de Aliații occidentali în sprijinul României în Al Doilea Război Mondial: un bombardament aerian masiv au USAAF/US Army Air Force, cu +220 de cvardimotoare B 24 Liberator escortate de ~ 150 de P 51 Mustang, executat pe 26 august la solicitarea factorilor de decizie politico-militari români, și care a vizat aerodromurile Otopeni, Băneasa și pozițile germane de rezistență din zona celui din urmă. Dincolo de efectele concrete (distrugerea unor hangare și a unui număr de aparate la sol, scoatrea din uz a unor piste, pierderi la nivel de personal – inclusiv piloți și tehnicieni de aviație – se pare că impactul acestui bombardament a fost extrem de puternic la nivel psihologic. Raidul cu aproape 400 de avioane i-a convins pe germani (inclusiv pe generalul Rainer Stahel, ținând tot de Luftwaffe – „Măcelarul din Varșovia”, unul dintre comandanții care înăbușiseră recent Insurecția din acel oraș, și care, la ordinul expres al lui Hitler, l-a înlocuit pe Gerstenberg la șefia operațiunilor prin care se încerca să fie suprimată decizia României de a se rupe de Germania*) că încercarea de a „supune” Bucureștiul prin bombardamente aeriene e lipsită de sens.
Români uciși din greșeală de americani
Din păcate acest punct trei are și o notă de subsol în registru tragic. Datorită grabei cu care a fost organizată acțiunea comună și dificultăților de comunicare, loviturile aeriene americane (de tipul ”carpet bombing”, folosind diferite tipuri de bombe de aviație) au lovit și pozițiile avansate ale trupelor române din Pădurea Băneasa. Victime a căzut mai ales militarii unei companii a Batalionului 4 de parașutiști (trupe de elită) – aproape jumătate dintre ei întrând la capitolul pierderi. În mod regretabil, într-un interval durând de la câteva minute la câteva zeci voi fi eliminați la fel de mulți parașutiști ca în cele 5-7 zile de lupte intense cu germanii. Iar dacă ni se pare că acest gen de eroare (în esență revoltătoare) ar fi fost o excepție rară (atât la nivelul Celui de-al Doilea Război Mondial, cât și al războaielor moderne în general), din păcate DOAR NI SE PARE.
Bombardamentele germane din zilele (și nopțile) dintre 24-26 august 1944 au produs, în rândul bucureștenilor, aproape 200 de morți și aproximativ 250 de răniți – majoritatea civili, printre ei câteva zeci de copii. Având în vedere intensitatea loviturilor, numărul victimelor ar fi putut cu siguranță să fie mai mare. De asemenea au fost distruse (total sau parțial) aproape 600 de locuințe (făcand abstracție de clădirile menționate deja mai sus).
Să-i ierte și să-i odihnească bunul Dumnezeu pe toți cei care și-au pierdut viața în acele luni, în acele circumstanțe complicate!
_____________________________
* „Bietul” R. Stahel (criminal de război cu acte în regulă, dovedit ca atare după război) a fost detașat de „bunul Adolf” (Führer/tartor șef al Reichului Milenar) – mai exact „inserat” pe cale aeriană – în apropierea Bucureștiului pe 25 august 1944. Doar pentru ca, trei zile mai târziu (28 august), împreună cu resturile dispozitivului militar pe care-l comanda (și cu fostul șef al acestuia, A. Gerstenberg) să fie capturat de români la Gherghița (Prahova).
Dacă captivitatea românească a mai fost cum a mai fost, pe 20 septembrie același an, Stahel ajunge (preluat mai cu binișorul, mai cu presiuni – la fel ca TOȚI prizonierii de război germani capturați de români, de la cel mai însemnat până la cel din urmă bucătar sau furier care s-a predat) în „posesia” sovieticilor. „Oaspete” de soi, Stahel e preluat direct de NKVD (și/sau echivalentul din epocă al GRU). Cel de care vorbim avea să-și încheie existența, în circumstanțe (încă) neelucidate, în captivitate (în URSS).
ÎNAINTE DE 23 AUGUST, ÎN 1944:
Îl avem, pe de o parte, pe „civilul” Alexandru „Dudu” Frim, inginer aeronautic, angajat al IAR și pilot amator (sportiv), și care, ca absolvent (în rezervă) al Școlii militare de aviație ajuns (în mod excepțional, el activând ca angajat civil) unul din piloții de încercare ai IAR. Acesta se ia și se pune față cu Liberatoarele (Consolidated B 24) care atacau clădirile și instalațiile Industriei Aeronautice Romane din Brașov.
Rezultă astfel (probabil) singurul „civil” din lume care a doborât, în luptă aeriană, un avion inamic. Și nu orice avion. Cvadrimotorul Liberator, considerat (alături de Boeing B 17) o adevarată „fortăreață zburătoare”, avea un echipaj de 11 aviatori și un armament defensiv de 10 mitraliere grele de 12,7 mm, majoritatea grupate câte două în turele blindate.
Să-i dăm deci cuvântul „civilului” nostru. Data este cea de 6 mai 1944.
„Mã întorceam cu avionul IAR-47 împreunã cu directorul general Grosu Viziru de la un control al materialului IAR de la unitãți. Când am ajuns deasupre uzinei am vãzut personalul alergând spre Sf. Petru. Am aterizat totuși și am gãsit doar avionul meu pe câmp, celelalte erau deja plecate. Directorul general a plecat și el spre Sf. Petru iar eu am urcat în IAR-ul 80 care parcã mã aștepta și am decolat sã-mi încerc norocul. Am luat înãlțimea de 6000 de metri, adicã unde aveau obiceiul sã vinã atacatorii, am fãcut de douã ori drumul între Bucegi și Codlea. La a doua oarã, când am virat peste Bucegi i-am vãzut venind în formație, colcãind între Codlea și munții Fãgãraș. Prima reacție a fost sã reduc gazele ca sã ajung mai greu la ei. Ce sã spun? Mi-a fost fricã! Mi-am revenit imediat și m-am certat zicând cã dacã mi-a fost fricã de ce am decolat?
M-am îndreptat spre prima formație care se apropia dar când am ajuns în apropiere am vãzut mici nori de fum de la ACA în jurul meu. M-am gândit cã ar fi pãcat sã fiu doborât de ai noștri și am renunțat la atac spre a ataca formația a doua, care era mai departe. I-am întâlnit la sfârșitul munților Fãgãraș din dreapta lor și am început atacuri succesive. Mã apropiam, trãgeam în cel ochit cu mitralierele și tunurile rafale scurte și degajeam spre a începe un nou atac. Toate bombardierele atacate trãgeau în mine. Vedeam proiectilele trasoare trecând pe lângã mine și culmea este cã nu-mi mai era fricã, mã emoționa mai puțin decât bulgãrii de zãpadã din bãtãile copilãriei mele. Am vãzut din câteva avioane desprinzându-se bucãți mari de tablã dar nu am vãzut niciunul cãzând. Am avut noroc, am fost atins de un singur glonte care a trecut douã degete de piciorul meu, rupând o conductã hidraulicã. Nu mi-am dat seama imediat și dupã ce am terminat muniția am degajat, am coborât la 2000 metri și am privit groaznicul bombardament. Am vãzut parte din uzinã distrusã și când au ajuns ultimele formații, ele erau însoțite de avioane de vânãtoare Mustang. Nu îmi era fricã deoarece de la 6000 de metri nu pot vedea un avion vopsit camuflat care zboarã la 2000 de metri și se proiecteazã pe pãmânt. Totuși la vederea vânãtorilor, pãrul mi s-a fãcut mãciucã în cap cu toate cã aveam casca legatã sub bãrbie.
Dupã ce s-au scurs toate formațiile de bombardiere, m-am apropiat de la aerodromul de la IAR pentru a ateriza. Dar pe aerodromul nostru nu se mai putea ateriza. Se aruncaserã din bombardiere niște bombe mici de circa 20 kilograme, foarte multe, care transformaserã aerodromul într-un ciur cu gãuri cu diametrul de circa 50 centimetri și cam tot atât de adânci, ceea ce fãcea aerodromul impracticabil. M-am hotãrât sã aterizez la Ghimbav unde era normal sã vinã și celelalte nouã avioane care erau în zbor. Am mers la aerodromul Ghimbav unde am fãcut un tur de pistã și m-am pregãtit de aterizare dar când am pus mâna pe maneta de comandã am constatat cã era ruptã și m-am gândit cã voi ateriza pe burtã, operație ce se poate face foarte ușor și cu mici stricãciuni la avion. Cum eram tare emoționat, am presupus cã trenul a rãmas escamotat și nu am controlat manometrul care indica presiunea din instalație când trenul era afarã sau înãuntru și nu m-am uitat nici la aparatul care indicã o machetã de avion la care intrau și ieșeau roțile, ca în realitate.
Hotãrât sã aterizez pe burtã, am cãutat sã pun avionul în marginea aerodromului spre a nu-i încurca pe ceilalți colegi ce urmau sã aterizeze în curând. Am zburat cât de jos, cu puțin motor pânã la circa 100 de metri de marginea aerodromului unde curge râul Ghimbãjel și unde 10-15 soldați spãlau rufe. Am redus complet motorul așteptând sã se așeze pe burtã. Dar vai! Clipã groaznicã! Avionul a început sã ruleze pe trenul de aterizare care era scos și mergeam în pârâu, unde trebuia sã mã dau peste cap, sã omor niște soldați și sã iau foc! Nu m-am pierdut, am pus motorul în plin, am împins manșa și la aproape 20 de metri de pârâu am tras ușor și bietul IAR a decolat în limitã de vitezã. Dupã ce am trecut apa am mai pus odatã roțile pe pãmânt spre a cãpãta vitezã și a decola din nou. Am fãcut un tur de aerodrom și am aterizat cu bine dar tare speriat, mai tare ca atunci când sus vedeam cum trec trasoarele pe lângã mine.
A doua zi jandarmii de la Zizin au venit la Brașov cu șase americani prizonieri care au declarat cã avionul lor a fost doborât de un avion de vânãtoare deasupra Brașovului și cum în acea zi am fost singurul vânãtor în regiune, mi s-a omologat victoria” .
Conform mai multor istorici, este singurul caz din istoria războiului când un civil doboară – cu un avion aflat în reparații! – o aeronavă în luptă aeriană. Pentru isprava sa, a fost decorat cu Ordinul „Virtutea Aeronautică”, clasa cavaler!!
Comuniștii l-au trimis la Canal
După război, a fost arestat de noile autorități și trimis la Canal în urma unei hotărâri de ministru, nici măcar nefiind vreodată condamnat. După eliberare, a lucrat la întreprinderea Steagul Roșu din Brașov, iar apoi la „Autobuzul” București.
A murit la 79 de ani, la 2 decembrie 1985.
Material preluat (în parte, și cu mulțumiri) de pe Activenews.ro.
BIBLIOGRAFIE: siteul aviatori.ro și din cartea de memorii a lui Alexandru Frim „Roți, aripi și patine”, Editura Modelism, 2009
DUPĂ 23 AUGUST 1944.
Dilemele schimbării taberelor. „Mon cher” cel inflexibil.
Dan Vizanti are ceva din caracterul fascinant al unui Antoine de Saint-Exupery. Moldovean (născut la Botoșani în 1910), ordaslă a unei familii boierești, cu origini mixte româno-grecești, este o combinație destul de rară: un om cumsecade, respectuos, și în același timp un causseur și un charmeur („etern îndrăgostit”, ca să o cităm pe fiica sa și singurul copil, Ana-Maria Vizanti – a fost căsătorit de 5 ori). Visează să se facă actor, este (cumva paradoxal) încurajat de familie (una „respectabilă”, tatăl său fiind primar al Botoșaniului, și apoi prefect), urmează Conservatorul de arte dramatice din Iași (pe care se pare că îl absolvă). Deși pasionat de mic de actorie (se spune că rolul preferat era cel lui Cyrano de Bergerac), reunță la cariera artistică fără explicații, se înscrie și este admis la Școala militară de aviație. Se dovedește, aparent, că talentul său de pilot este nativ. Urmează mai mult cursuri de specializare, și devine aviator brevetat cu competențe de a pilota mai multe tipuri de aeronave. Izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial (1939) îl găsește deja cu gradul de locotenent-aviator și comandant de escadrilă.
Primul avion de care își leagă numele, cu care va dobândi statutul de as (după izbucnirea Campaniei din Est, în iunie 1941) este relativ modestul Pulawski PZL model P 11 F (polonez – mai exact o variantă îmbunătățită, produsă sub licență la uzinele IAR), adesea subestimat de adversari. Dar avionul de care Vizanti își va lega aviatică cariera și cele mai mari realizări ca pilot de vânătoare este IAR-ul 80/81, model pe care îl pilotează de la început de 1942 până în septembrie 1944.
În vara anului 1942, avand în vedere faptul că își făcuse datoria pe Frontul de Est, dobândind deja statulul de as, D. Vizanti este promovat (la o muncă de birou), în cadrul Statului Major al aerului. A contat desigur și experiența sa considerabilă, nu doar ca pilot, ci și de front și de comandă. Totuși, Vizanti nu rezistă la munca birocratică, de organizare și planificare, și obține să se reîntoarcă la unitățile operative de aviație. În august 1943 este numit la comanda Grupului 6 vânătoare, prilej de reîntâlnire cu vechiul său camarad, IAR-ul 80/81, de această dată în versiunea (mai nouă, ultima) C. El procedează similar unui alt as al aviației de vânătoare (cel mai important al aviației de vânătoare românești în Al Doilea Război Mondial), căpitanul-aviator (rezervist) Constantin „Bâzu” Cantacuzino (56 de victorii confirmate și 13 probabile). Acesta, trecut în rezervă după căderea Odessei pentru că își făcuse cu brio datoria în Campania din 1941, obține să fie „rechemat sub arme” (cu alte cuvinte, își pune pilele în funcție pentru… a ajunge din nou în prima linie), prin primăvara lui 1943.
De aici încolo căpitanul (deja) Dan Vizanti reîncepe o nouă carieră prodigioasă ca „vănător” de front, care nu ezită cu niciun prilej să lupte împreună cu piloții din subordine (teoretic, cel puțin 35 la număr). Unul din momentele sale de glorie va fi cel din 10 iunie 1944, când Grupul 6 vânătoare rezervă o surpriză neplăcută unei incursiuni de bombardament (gândite la rândul său ca o suprriză) realizată cu 36-100 de aparate (de vânătoare) Lockheed P 38 Lightning și vizând Ploieștiul. Dar despre asta cu o altă ocazie.
Legat de comportamentul său de combatant aerian o vom asculta tot pe fiica sa, cu precizarea că aceste detalii au fost confirmate de multiple surse contemporane: „Îi plăcea ideea de camaraderie şi îi respecta pe toţi militarii. Chiar şi pe rivali îi cruţa. Era atât de bun, încât îşi permitea să fie gentleman în lupte. Evita să tragă în carlinga adversarului. Lovea avionul, dând o şansă pilotului să se paraşuteze.“ În privința IMPORTANȚEI MAJORE a acestor ultime precizări voi reveni cu un alt prilej.
Cât despre porecla (blajinul ”nom de guerre”) „Mon cher” acesta/acesta provenea de la comportamentul său calm, cordial, respectuos și înțelegător cu subordonații. Detaliu notabil pentru orice șef/comandant. S-o ascultâm din nou pe fiica sa, Ana-Maria Vizanti: „Prietenii îl porecleau pe Dan Vizanti ,Mon cher’, fiindcă aşa se adresa tuturor, chiar şi soldaţilor de rând. Era foarte respectuos cu toată lumea.”
Iar aceste precizări sunt cu atât mai importante cu cât, după unele eșecuri din vara anului 1941 (în Campania împotriva URSS, în timpul căreia trupele – preponderent românești – au eliberat în timp relativ record Basarabia și nordul Bucovinei, deși se aflau într-o stare de INFERIORITATE NUMERICĂ CLARĂ față de trupele sovietice aflate în defensivă), „militarul și omul de onoare” (general, apoi auto-mareșal, și Conducător al statului) Ion Antonescu a identificat iute cauzele: lașitatea unor ofițeri și lipsa de motivație și curaj a „trupei”. Și a găsit, tot pe loc, și remediile: pentru ofițeri schimbarea sau demiterea din funcție (ori chiar amenințarea cu Curtea Marțială). Pentru „oameni” (aka „trupa”, aka „prostimea”) – cei care, potrivit viziunii lui Antonescu nu (prea) gândeau, avand nevoie de „șefi” care să facă asta pentru ei – soluția era și mai simplă: RENTRODUCEREA (temporară) A BĂTĂII ÎN ARMATĂ, devenită ilegală (formal) prin 1880. Spre oroarea chiar a germanilor, care priveau oricum (numai nu cu larghețe sau lejeritate) problemele de disciplină militară. Astfel, gândea generalul/mareșalul, problemele de curaj, motivație și „lipsurile la nivel disciplinar” vor fi cu siguranță remediate, la nivel de soldați și gradați. Atât s-a putut, din păcate, din partea „omului vertical, de caracter”, tactician/strateg și Conducător de stat, pentru odrasla sa favorită (nu, nu Legiunea, de data aceasta armata română). Mai exact pentru cei care formau baza și temelia ei. Măsura PROVIZORIE a reintroducerii bătăii a rămas în vigoare (din păcate) până la prăbușirea regimului celui care a reintrodus-o.
EPISODUL ZILEI – 24 AUGUST 1944, DIMINEAȚA. POPEȘTI-LEORDENI, ÎN APROPIEREA BUCUREȘTIULUI. Sau „,Mon cher’, dar NU pe moșia mea!”
Pe 24 august 1944, Vizanti se afla în biroul comandantului de pe aerodromul Popești-Leordeni şi se gândea la întorsătura pe care o luase războiul. Aștepta ca avioanele Grupurilor 1 și 8 aviație (cele rămase după luptele cu americanii și britanicii din primăvara-vara acelui an) să afluiască/se grupeze pe această bază aeriană, mai apropiată de Capitală pentru a putea, la nevoie, apăra Bucureștiul de un nou adversar. În acele momente telefonul a sunat. La aparat era colonelul de aviație Eduard Neumann, vechi cunoscut și prieten personal ai lui Dan Vizanti, unul dintre comandanții Luftwaffe din zona Balcanilor. Conversaţia dintre cei doi (care probabil s-a desfășurat în limba germană, în care – alături de franceză – Vizanti era fluent) este povestită chiar de pilot: „«Dragă Vizanti [e posibil ca Neumann să fi folosit chiar apelativul ,mon cher’ – nota mea], într-o jumătate de oră, voi lansa un bombardament asupra Bucureştiului. Ce vei face?». Îi răspund fără ezitare: «Ridic aviaţia de vânătoare!». El: «Te înţeleg. Fiecare cu datoria sa». Eu: «Nu există alternativă. Tristă realitate! Dacă ne ajută Dumnezeu, ne vom reîntâlni într-o zi pentru a evoca doar clipele plăcute petrecute împreun㻓. Şi, într-adevăr, aviatorul român şi-a făcut datoria şi contra germanilor care au atacat Bucureştiul. Chiar dacă aviația de vânătoare a putut fi ridicată abia de a doua zi (25 august) ca lider şi pilot al Grupurilor reunite de vânătoare 1 şi 6, D. Vizanti a reuşit să scoată din luptă şi să doboare, în doar două zile, peste 25 de avioane germane de toate categoriile.
Mai multe despre Dan Vizanti, cu un alt prilej. Credeți-mă pe cuvânt, merită să mai povestim de el!
[Preluare parțială și adaptare – de pe Adevarul.ro]
INEDIT. Scoaterea din funcțiune, în noaptea de 24/25 august 1944, a stației de radio germane cu indicativul ”Ilse II”, situată în Pădurea Tunari de lângă București.
În acest episod arat că am avut și noi „Stirlingii” noștri (Special Air Service sau Long Range Desert Group – like), în afara Batalionului 4 (unităților) de parașutiști.
Câteva precizări legate de fragmentul pe care vi-l prezint:
– Comparația dintre „eroul nostru”, Alexandru Ștefănescu, și David Stirling este făcută „la scară” și le-ar putea părea unora exagerată. Însă a se ține cont de faptul că cel de care vorbim, A. Ștefănescu, avea 22 de ani & gradul de sublocotenent (deci absolvise probabil de maximum 2 ani școala militară) fiind ofițer de transmisiuni (la fel ca tatăl meu), cu atribuții și în domeniul informațiilor. Toate acesta, adăugând la ele lipsa de experiență și a oricărei pregăriri speciale (de tip comando), nu făceau din el un ofițer combatant, mai ales în contextul unei misiuni de luptă considerate, de cei care au pus-o la cale, sinucigașă prin dificultatea ei.
Cu toate acesta, în cele câteva zeci de minute pe care le-a avut la dispoziție pentru a se decide, sublocotenentul Ștefănescu a considerat că un soi de datorie, sau o prioritate care a depășit, pe moment, chiar imperativele instinctului de conservare, îi cer să se ofere voluntar pentru a îndeplini obiectivul stabilit. Dintre cei doi militari care s-au oferit să participe la misiune a fost ales el.
– Stația de radio ”Ilse II” deranja și pentru că, în pofida eforturilor de a o bruia, în ziua de 24 august (dimineața devreme, posibil și ulterior) propaganda germană (nazistă) a transmis către bucureșteni (populația civilă) mai multe mesaje de amenințare (în limba română) care sugerau că „pedeapsa pentru defecțiune” va fi distrugerea Bucureștiului, o baie de sânge pentru români etc. Evident că, pe lângă necesitățile militare ca acest releu informativ/de comunicare german să fie eliminat, era de dorit și ca această sursă de dezinformare & propagare a panicii (având ca destinatar o populație civilă care începuse deja, din dimineața zilei de 24 august, să fie expusă la bombardamentele de teroare ale Luftwaffe) să fie definitiv redusă la tăcere.
– Din câte aflăm, eroul din prezenta postare a continuat să ia parte la război, ajungând, pe Frontul de Vest, până la Praga, în mai 1945. Aparent însă, pentru faptele din noaptea de 24 spre 25 august nu s-a considerat necesar ca Alexandru Ștefănescu să fie decorat. E posibil (deși puțin probabil) să fi existat alți militari implicați în acțiuni mai periculoase ori cu succes mai mare. Sau ca „eternele” „criterii secundare” 
să fi funcționat și de data aceea.
să fi funcționat și de data aceea.Vestea bună este că el a supraviețuit războiului. Dacă ar trăi azi, ar avea 102 ani. Exact vârsta până la care a fost alături de noi generalul de aviație (în rezervă) Ion Dobran, unul din cel mai longevivi ași ai aviației românești de vânătoare.
– Paginile de mai jos provin din volumul memorialistic „Zile și nopți între a fi și a nu fi” (București, Editura Militară, 1990), paginile 28-39. Autorul, Ion Gh. Pană (colonel în rezervă în 1990), e el însuși veteran și erou de război.
Rămânem încă puțin în zona evenimentelor petrecute la sfârșitul lunii august (mai exact în ultima zi a acesteia), acum 80 de ani.
EPISODUL 1: Operațiunea ”Reunion”
Acesta continua și dezvolta evoluțiile începute în cadrul așa-numitei Operațiuni „James A. Gunn (the IIIrd) – Constantin Cantacuzino”, pusă la cale de comandamentul românesc încă de prin 25 august și desfășurată pe data de 27 a lunii (a se vedea postarea recentă aferentă acelei zile).
Operațiunea ”Reunion”, discutată de căpitanul aviator (r) Constantin „Bâzu” Cantacuzino și de locotenent-colonelul de aviație James Gunn cu responsabili ai US Army Airforce și US Army din Italia avea să se desfășoare la o scară cu adevărat impresionantă. Aceasta acea să constea într-o acțiune de amploare, bine coordonată și DISCRETĂ (nu i-aș spune secretă), având loc fără știrea sovieticilor, care avea să debuteze pe 31 august 1944. Prin intermediul acesteia, timp de trei zile, cu ajutorul a zeci de avioane (Boeing) B 17 Flying Fortress/Fortăreața Zburătoare, convertite în avioane de transport (și în parte de transport al răniților/sanitare) – făcând parte din aceleași unități de aviație care bombardaseră România, aproape neîntrerupt, lovind ținte militare și civile, timp de 5 luni și jumătate – cei 1.162 de prizonieri din rândul aviatorilor aliați (de elită) aflați în captivitate în România la 23 August 1944 aveau să fie, într-o primă fază, trimiși în Italia (în cadru unor baze aeriene americane, principala destinație fiind Foggia), și apoi (cea mai mare parte) repatriați. Majoritatea erau americani, dar printre ei se aflau și zeci de britanici, 12 olandezi, foarte posibil aviatori din Australia, Noua Zeelandă sau Africa de Sud precum și un membru al Forțelor Franceze Libere.
În zborurile până (și din) România (pe deasupra Iugoslaviei și/sau Bulgariei, încă controlate în parte de germani), bombardierele convertite pentru un rol umanitar erau escortate de aparate de vânătoare, (Lockheed) P 38 Lightining și mai ales (North American) P 51 Mustang (din aceleași grupuri/escadrile care le-au asigurat protecția și când B 17 veneau încărcate cu bombe, vânând „vânătorii” din aviația noastră militară), iar în spațiul românesc (și) de Messserschimtt-uri ale Aeronauticii Regale Române. Nu a fost semnalat niciun incident serios, nici deasupra Ro, nici pe restul traseului acestora.
Operațiunea ”Reunion” s-a încheiat de 3 septembrie, cu ultimul raid de „extracție” a fostilor prizonieri. După (buna lor) tradiție, militarii americani nu au lăsat pe nimeni în urmă – cu e o excepție temporară: un sergent-aviator rănit destul de grav, aflar la tratament într-un spital din București. Din câte cunosc, și acesta a fost repatriat mai târziu. 1.162 de captivi – căzuți în prizonierat începând cu august 1943 (Operațiunea ”Tidal Wave”/„Duminica Neagră” a USAAF, dacă nu chiar din cadrul Raidului ”Halpro” – iunie 1942) s-au întors în rândurile propriilor unități, și apoi la propriile familii.
EPISODUL 2: Intrarea armatelor sovietice în București.
INTRODUCERE: il gran finale, august 1944:
E bine că doar puțini dintre dumneavoastră și-au făcut timp să citească seria de evocări (scrise, aș zice, cu un oarecare discernământ, și umând unor ani buni de „documentare voluntară”) legate de 23 August 1944. Le-am postat din pură plăcere, însă determinat fiind și de o senzație, cumva difuză, de datorie pe care o avem pentru cei care au riscat, au trecut prin momente (sau zile, chiar luni, ani) de coșmar legate cumva nodal de evenimentele din acea zi, și dintre care destui (dacă nu MAREA MAJORITATE, până în prezent) au murit. Și pentru că m-am săturat de grămada de litanii în care acuzâm/criticăm (pe alții), dar nu facem. Iată, eu am și făcut (ceva). Diseminare la nivel de istorie scrisă profesionist (dar și explicată) taman pe Fb, unde nu citește nimeni. Atât sper doar – ca cei care n-au citit să nu-mi reproșeze tot mie, cândva, acest lucru. 
Că să revin, ziceam că E BINE că n-ați citit. Vă voi explica și de ce anume, iar motivele ar fi două:
1. Ziua/seara de 23 August (seară în care – povestește Serge Moscovici, martor ocular al evenimentelor din București – românii au ieșit mulțime în stradă de bucurie, umplând bulevardele multor orașe mai mari sau mai mici, cum nu se mai întâmplase dinainte de intrarea în război, în iunie 1941 – pentru a sărbători ceea ce credeau ei că ziua pomenită le-a adus, și anume PACEA ȘI LIBERTATEA), a deschis o (aparentă) fereastră de oportunitate privind un viitor liber pentru țară. Se restabilea, cel puțin aparent, o realitate politică a unei normalități care nu mai existase dinainte de septembrie 1940 (instituirea Statului/Regimului național-legionar), dacă nu chiar din februarie 1938 (instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea).*
Dacă speranțele de pace aceau să se dovedească deșarte încă din dimineața lui 24 august (odată cu începutul bombardamentelor germane, și apoi al încercărilor conduse de Alfred Gerstenberg de ocupare a Bucureștiului) – chiar dacă pacea avea să vină totuși, din mai 1945 – cele de libertate au mai persistat în mintea și sufletul multora. Dacă un final indiscutabil al acestora e greu de trasat oficial (abdicarea forțată a regelui Mihai/instaurarea Republicii Populare, la final de 1947 – sau pentru unii nici măcar atunci) ÎNCEPUTUL SIMBOLIC AL SFÂRȘITULUI LIBERTĂȚII e ușor de reperat. Acesta a avut loc pe 31 august 1944, odată cu intrarea reprezentanților „popoarelor sovietice sub arme” (și în uniforme) în București. Deși puțini aveau să intuiască atunci adevărata semnificație a acestui eveniment – vom vedea și de ce.
2. Una din urmările concrete, și DIRECTE, CHIAR DACĂ NU IMEDIATE, ale actului politico-militar de la 23 August, a fost „întoarcerea” „Ardealului nost” la tărișoară. Prin, și în urmarea Conferinței de pace de la Paris (1947), dar și ca urmare a susținerii ferme pe care tartorul criminal I. V. Stalin (asupra căruia apasă tone de sânge vărsat, între alții al propriilor cetățeni dar și a sute de mii de români) a oferit-o acestei cauze, și care a fost consolidată/cimentată ÎN SPECIAL DE/DUPĂ actul de la 23 August 1944.
Povestea asta e mai complicată, sau mai exact ȘI MAI COMPLICATĂ DECÂT RESTUL. Câteva idei, jalonate relativ pe scurt:
– Cadoul** pe care Hitler (secondat, și cam atât, de Mussolini și Ciano) l-a făcut Ungariei la palatul/hotelul Belvedere din Viena, la 30 august 1940, a fost un cadou otrăvit. El va induce, ulterior, o competiție între cele două state, vizând a) la începutul războiului, înclinarea balanței favorurilor lui Hitler în propriaul avantaj (ducând, în cazul Ungariei, la gesturi gratuit-autodistructive precum declararea războiului față de URSS pe 27 iunie 1941), iar c) în a doua parte a acestuia, o competiție pentru ieșirea din război (prima tentativă eșuată a lui Miklos Horthy soldându-se cu aplicarea Planului Margarethe/ocuparea militară a Ungariei de către germani, în primăvara lui 1944, iar cea de-a doua cu înlăturarea lui de la putere în toamna aceluiași an). Trebuie precizat că c) sunt în dezacord cu interpretarea (simplificatoare) potrivit căreia motivația Ungariei (a lidershipului politic din acei ani) în competiția permanentă, septembrie 1940 – noiembrie 1944 cu România ar fi un rezultat al nemulțumirii față de ce/cât „i s-a dat” de către „arbitri” (Germania nazistă, Italia fascistă) la final de august 1940. Desigur că Ungaria revizionistă avea/afișa pretenții maximale față de Transilvania, dar nici măcar aliații/arbitri (cele două puteri pomenite) nu le luau în serios. Harta finală REPREZENTA VARIANTA MAXIMALĂ de luat în considerare în favoarea Ungariei de către Germania și Italia, cu NOTA DISTINCTIVĂ că ea a fost trasată (la directivele exprese, „sub ochii” lui Hitler astfel încât să apropie MULT, potrivit interselor germane, NOUA FRONTIERĂ de ZONA PETROLIERĂ din Valea Prahovei. Competiția, de partea maghiară, față de Romania „aliată în cadrul Axei” a fost motivată de a NU I SE LUA (ÎNAPOI) CEEA CE I SE DĂDUSE***.
– Redobandirea Ardealului a fost avută în vedere de planificatorii direcți și susținătorii actului de la 23 August (liderii opoziției democratice), și a reprezentat UN MOTIV FUNDAMENTAL, DACĂ NU PRINCIPALUL, de a sprijini desfășurarea și a accepta efectele sale, CU TOATE SCĂDERILE (nu puține) de care acesta a fost caracterizat. Idem și cazul Convenției de armistițiu cu sovieticii (impuse de aceștia), semnată la 12 septembrie 1944.
– De la general (și mă refer la generalul Gh. Mihail, participant la lovitura de stat de la 23 August și Șef al Marelui Stat Major al armatei române, ulterior – a se vedea în însemnările sale necenzurate) până la luptătorii de pe front (am avut privilegiul să discut cu un veteran de război, fost tânăr locotenent în cadrul operațiunilor de la Sângiorgiu/Oarba de Mureș, din toamna lui 1944) militarii români au realizat că, potrivit gândirii sovieticilor (nu doar al celor din conducerea politică și comandamentul militar suprem – Stavka), românii trebuie în cel mai bun caz să a) plătească cu sânge, cei care fac parte din armată DUPĂ alăturarea de sovietici, anii de război împotriva URSS și distrugerile/uciderile comise pe teritoriul acesteia, b) să-și dovedească ÎN MOD EXCEPȚIONAL**** LOIALITATEA FAȚĂ DE NOUL ALIAT (în mod excepțional însemnând CU UN PLUS DE SACRIFICII, nu neapărat necesare din rațiuni strict militare) sau că, în cazul cel mai rău (care din păcate avea să se adeverească), c) armata continuatoare a celei care a ajuns până la Cotul Donului, Stalingrad și la Nalcik (dar avea să ajungă și până spre centrul Budapestei, în Munții Tatra și în suburbiile Pragăi și Vienei) URMEAZĂ SĂ FIE DISTRUSĂ, pentru a face loc unei armate noi, cu adevarat de nădejde (inclusiv politic) pentru URSS.
– Cei despre care vorbesc (de la generalul Mihail, care îi dădea, inflexibil, afară din propriul cabinet pe reprezentanții militari ai Comisiei aliate/sovietice în România care îi aduceau „directive” contradictorii, la distinsul veteran despre care v-am povestit, care scăpase cu viață din malaxorul de oameni și ajunsese spre finalul unei vieți încununate de succes profesional – era militar rezervist – si personal) înțelegeau bine că sovieticii le cer să se expună în mod exagerat și inutil riscurilor. Ei personal în cazul celui de-al doilea (ajuns pașnic și distins membru al Clubului Rotary), sau ei și ansamblul militarilor din subordine, în cazul celui dintâi. Cu toate astea AU DECIS SĂ ACCEPTE, SĂ O FACĂ. În imensa lor majoritate, scriind/zicând, precum cei doi pomeniți, „O FACEM PENTRU ARDEALUL NOSTRU”. Discret, fără emfază, fără trambițat sau bătut (naționalist) cu pumnul în piept. Generalul Mihail până la un punct, spre sfârșit de toamnă 1944, când și-a oferit demisia din funcția de șef al armatei (cel care spunea că înțelege criticile și reproșurile sovietice legate de intrarea în războiul împotriva URSS, și mai ales de TRECEREA NISTRULUI, aduse armatei române, afirma – declarativ, de dragul unității de măsură, sau nu – că nu înțelege CE AR CĂUTA ACEEAȘI ARMATĂ dincolo de Tisa/ergo, CEA SOVIETICĂ DINCOACE DE PRUT).
– Iar pentru Stalin, cât era el de Stalin (fac precizarea ca să înțelegem că vorbesc de o zonă populată de personaje pentru care, precum anterior în cazul lui Hitler, dreptul internațional, legitimitatea istorică, etnică sau democratică puteau fi privite ca mofturi), așa cum n-a uitat „lovitura de copită” dată de Ungaria la 27 iunie 1941 (după ce URSS – cel puțin din 1939, după înlocuirea lui Litvinov cu Molotov în funcția de Comisar pentru Afaceri Externe al Sovietului Suprem al PCUS al URSS/pe scurt și românește, ministru de externe – a SUSȚINUT toate pretențiile revizioniste ale Ungariei) a tinut cont și de a) faptul că România s-a alăturat printr-un act politico-militar propriu și unilateral URSS, ieșind din Axă, și că b) armata română a „sângerat” cât se poate de cu spor, ba chiar cu zel, alături de cea sovietică, chiar și dincolo de frontierele naționale, spre vest. Iar ca dovadă stau și singurele lucruri la care sovieticii NU s-au zgârcit, în „frăția de arme” cu ai noștri***** – ploaia de citații militare și medalii cu care militarii – fie unități întregi, fie indivizi, de la comandant suprem (regele Mihai I) la generali, comandanți, ofiteri de front până la soldați (chiar și mulți dintre cei care aveau apoi să înfunde închisorile) au fost „distinși”.
Prin urmare, vă înțeleg că nu v-ați făcut timp să citiți poveștile mele, și vă dau dreptate. Niște istorii de demult (contemporani ai lor nu prea mai avem printre noi) în plus complicate și încâlcite, de pe urma cărora s-a obținut ce? O SĂPTĂMÂNĂ/8 ZILE DE LIBERTATE (după care s-a lăsat cortina, până în 22 Decembrie 1989), și ARDEALUL, ALA COLONIZAT DE ROMÂNI, ba unit prin plebiscit, ba rupt statului național-unitar maghiar (1867-1918) prin „Dictatul de la Trianon”, Ardeal care acum are ( i s-a inventat) și steag (deși o stemă, una și aceeași, n-a prea avut el) și unii il vor autonom, ca să nu ne mai sugă „miticii” și „regățenii” sângele? „Da’ mai lasă-ne domne-n-pace!”]
Când au intrat rușii în București?
Deși există surse (din câte m-am documentat, acestea NU se verifică – vorbim în special memorii scrise la mulți ani după eveniment, care probabil nu au fixat datele cu precizie) care vorbesc de intrarea unor elemente ale Armatei Roșii în Capitala României încă din 28-29 (sau chiar 27) august, conform a ceea ce știm (inclusiv din surse – nu mai vechi de 2019, și intens „cosmetizate” în sensul supralicitării rolului pozitiv pe care forțele armate ale URSS l-ar fi jucat, în 1944-1945, față de România – ale ambasadei Rusiei la București) PRIMELE UNITĂȚI ALE ARMATEI SOVIETICE AU PĂTRUNS ÎN BUCUREȘTI (ORAȘ ELIBERAT DEJA COMPLET DE 2-3 ZILE) pe 31 AUGUST 1944.
Deși s-ar zice că Armata Roșie era departe să fie campioană (în tabăra aliată) la ceea ce s-ar numi PR, totuși lucrurile n-au stat chiar așa. Cei care s-ar fi uitat la vehiculele folosite de sovietici, în combinație cu culoarea (kaki) a uniformelor, ar fi putut crede că e vorba de americani sau de britanici. Iar cei care n-ar fi auzit decât limba în care vorbeau grosul infanteriștilor. și le-ar fi privit epoleții/gradele militare, ar fi crezut că e vorba de niște unități românești echipate/înarmate mai altfel.
Primele trupe care au intrat în București pe 31 august au fost mai întâi o Brigadă independentă de tancuri, aflată pe undeva pe frontul din Moldova în 24 august, și ai cărei șefi au primit ordin explicit de la generalul care comanda eșalonul superior să ia drept cap-compas capitala României și să se îndrepte țintă într-acolo, cu toată viteza șenilelor, evitând complet trupele germane și ORICE ANGAJAMENT/CONFLICT cu acestea. Unitatea era dotată cu tancuri americane Sherman, primite de sovietici din SUA prin programul Lend-Lease. Blindate care erau mai puțin apreciate (cumva în mod justificat) decât propriile T-34. Ca urmare armata sovietică din Moldova s-a dispensat practic de aportul acestei unități în cadrul operațiunilor militare, trasându-i o sarcină simbolico-„diplomatică” – să intre, cu steagul sovietelor fluturând (desigur, la figurat) în capitala țării. Am avut șansa ca, pe un forum de istorie militară, să am acces (în traducere) la însemnarile (în limba rusă, în original) unor membri ai acestei unități. Inclusiv legate de „marșul spre București”.
Imediat după Brigada de tancuri, în 31 august pe străzile Capitalei și-au făcut apariția elemente ale Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu” – denumire oficială a unei unități formate de sovietici, cu destule greutăți, din rândul prizonierilor români de război din URSS. În camioane americane Studebacker, cu ofițerii în jeep-uri de aceeași proveniență – aceste vehicule fiind, tot pe bună dreptate (și spre deosebire de tancuri), mult mai apreciate și preferate de sovietici față de propriile GAZ-uri și ZIS-uri. Desigur, vorbind românește și purtând epoleți/grade militare românești pe umeri.
Că să mai, ditamai mirarea pe privitori din acea zi, adunați grămezi pe străzi. Atâta că de aproape stelele roșii de pe bonete și chipie/caschete se vedeau clar, și nu mai lăsau loc de prea mari îndoieli. Ulterior, posibil chiar din aceeași zi, în București au continuat să intre – unele trecând mai departe, altele rămânand în oraș pe post de garnizoană – trupe sovietice de toate felurile. Ca regulă, cel puțin în primele luni, cele mai fățoase (combatanți, motorizate) intrau în oraș sau treceau prin el, iar „restul” (servicii, coloane de transport hipo) îl ocoleau sau campau la marginea acestuia.
– Sfârșit
NOTE
____________________________________
* Nu aș opta pentru a doua variantă. Dictatura regală debutează, totuși, cu suprimarea actelor legislative antisemite introduse de cabinetul Goga-Cuza, care stârniseră proteste. Apoi, caracterul său de operetă e parcă prea pronunțat. Majoritatea șefilor de partide (conducerea PNȚ reprezentând o excepție) devin Consilieri regali și colaborează cu regele. Totuși, o evoluție profund reprobabilă are loc în această perioadă, chiar dacă ea vine ca răspuns la crimele politice (și nu numai) ale legionarilor, și ca „lovitură de măciucă” aplicată pentru a contracara presiunile lui Hitler: girarea crimei/asasinatului cu autoritatea politicii de stat/publice, cu efecte probabil nebăunuite/incalculabile pe moment. Este vorba mai ales de suprimarea prin asasinare a lui C. Z. Codreanu și a unor apropiați ai acestuia (toamna lui 1938) și apoi de represaliile sângeroase care au urmat asasinării primului-ministru Armand Călinescu (toamna lui 1939).
** Confruntat direct cu nerăbdarea conților Teleki Pál și Csáky István (premierul și ministrul ungar de externe) după negocierile eșuate de la Turnu-Severin, Adolf Hitler se manifestă cu brutalitate față de „impaciența” pe care, spune el, aceștia îndrăzniseră să o arate: „Noi nu am oprit niciodată Ungaria să-și urmărească propriile obiective [revizioniste] legate de Transilvania cu forțe proprii. Dacă însă, riscând să o facă, aceasta va pierde poate și mai mult față de ceea ce are deja, acesta e un lucru care nu va putea fi reproșat Germaniei” Tăcerea celor doi, și schimbarea/„îmblanzirea” semnificativă a registrului în care avea loc discuția constituie, cred, un răspuns edificator.
*** Între 1938-1941 Ungaria a „colectat” teritorii care ținuseră în diverse perioade de Coroana Sfântului (rege) Ștefan de la Cehoslovacia, România și Iugoslavia. Dacă primul și ultimul stat dispar (primul este oarecum succedat de mult mai slaba Slovacie, fosta Cehie aflandu-se sub control german direct), însă România devine al treilea aliat ca importanță al Axei din Europa (după Germania și Italia), și rămâne superioară ca suprafață și populație neo-Ungariei Mari chiar și după amputările teritoriale din anul 1940. În plus, încă de la primele întâniri cu Hitler și Mussolini (și apoi la toate celelalte întrevederi cu cel dintâi) Antonescu, coul Conducător al statului, precizează și reafirmă direct și tranșant principalele linii directoare ale politicii sale externe: a) fidelitatea/loialitatea față de Axă (aproape indiferent de costuri), și/dar b) cu intenția de a recupera toate teritoriile pierdude de România prin ceea ce el considera rapt în vara-toamna lui 1940, insistand (cum consemnează cu un soi de umor G. Ciano) asupra Transilvaniei – aceasta chiar înainte de iunie 1941. Date fiind cele menționate, e foarte greu de crezut că cineva/oricine – factor de decizie realist (fie si la nivel minimal) – din politica maghiară ar fi dorit un „mai mult” în domeniul controlului teritorial al Transilvaniei.
**** La fel ca în cadrul „frăției de arme româno-germane”, și cea româno-sovietică a funcționat, ierarhic și administrativ (iaca poznă!) pe acelați criteriu. Când două eșaloane similare, unor românesc și altul german/sovietic erau alăturate (batalioane într-o brigadă, divizii intr-un corp de armată, armate într-un grup de armate), comanda aparținea, în mod automat, eșalonului german/sovietic. Fără nevoia (pe care regulile militare, sau dacă doriți chiar logica ar fi dictat-o a) unui for superior. Dacă în cazul alianței cu germanii au existat câteva excepții (cea mai notabilă fiind cea de pe frontul din Moldova, dinainte de 23 August 1944, când, în Subgrupul de armate Dumitrescu din sudul Basarabiei Armata a 6-a germană/gen. Maximilian Fretter-Pico a fost plasată sub comanda, e drept, mai mult nominală, a Armatei a 3-a române/general Petre Dumitescu – singura oară când, din câte știu eu, un asemenea „arangament” a avut loc), cu sovieticii NU a fost cazul de așa ceva.
Un veteran de război român povestea, în memorii, cazul unui general român mai puțin model care ar fi fost convocat, undeva de față cu militari români și sovietici, de camaradul său de arme (și superior) din Armata Roșie, pentru a fi luat la rost (prin translator) privind „lipsa de vigoare” a atacului FRONTAL românesc asupra pozițiilor germane (Divizia 8 cavalerie SS ”Florian Geyer”) aproape imposibil de ocupat, plasate și consolidate exact pe culmea dealului, de la Sângiorgiu/Oarba de Mureș (descris de un istoric, și în același timp participant la lupte, ca „un deal a cărui pantă creștea brusc, abrupt”). Generalul român a pus capul în pământ și a replicat, tot prin translator, ca poate pentru ocuparea unei asemenea poziții ar fi mai potrivit un atac din flanc. „Camaradul” general sovietic a răspuns, pe un ton ridicat, că asta o cunoaște oricine, și să procedezi așa e ușor. Dar că de la armata română nu se asteaptă să dovedească că știe tactică, ci se cere loialitate și sacrificii. Asta – ar fi adăugat generalul sovietic, ridicând și mai mult tonul – dacă nu cumva e vorba de lașitate sau tradare în rândul comandanților. Și apoi, spre totala consternare a celor prezenți, i-ar fi ORDONAT generalului român să se întoarcă ÎN PAS ALERGĂTOR la propriile trupe, și să dispună reluarea atacurilor. Acesta ar fi pus a doua oară capul în pământ și ar fi executat ordinul – mai puțin partea legată de pasul alergător. Soldații romani au reînceput asalturile, și au mai murit timp de o zi.
Într-un final, după săptâmâni de lupte (17 septembrie – 6 octombrie 1944), pozițiile germane de pe Dealul Sângiorgiu au fost eliminate. Cu pierderi record (10-11.000 de victime) de partea românească.
***** Celor care se interesează de aceste aspecte, lucrările de specialitate (pentru a nu mă mai referi la documente și arhive) le rezervă un adevarat șoc. Spre deosebire de trupele bulgare (de pildă) sau de partizani (iugoslavi, slovaci) care li s-au alăturat, principalului aliat al URSS pe Frontul de Est (și primul care i se alătură, din august/septembrie 1944) fratele mai mare sovietic nu-i livrează, până la final de război, NICIO PUȘCĂ, PISTOL-MITRALIERĂ, NICIUN TUN de fabricație proprie. Nu vorbesc de sisteme de armament mai sofisticate. Din câte știu, nu a fost furnizată nici măcar muniție fabricată în URSS. Aceasta deși armatele cele două armate luptau (literalmente) umăr la umăr, și nevoie (de partea românească) ar fi fost. Cel puțin de tancuri/blindate, artilerie, avioane de bombardament – pe care România nu le producea, sau le producea în cantități insuficiente.
Mai mult decat atât, mult mai mult. O mare parte din armamentele capturate de români pe frontul anti-sovietic, și introduse în uz sau folosite pentru construcția unor noi mijloace de luptă (tunuri de câmp, tunuri antitanc, autotunuri) au fost CONFISCATE DE CĂTRE SOVIETICI, inclusiv după 23 August și (mai grav) după semnarea/intrarea în vigoare a Convenției de armistițiu româno-sovietice. Chestiune de prestigiu – a considerat partea sovietică.
Nu s-a făcut nici mai puțin decât ceea ce sugeram c-ar fi fost posibil, firesc și logic – sprijinirea logistică (cu mijloace de luptă) a armatei române via indistria de război sovietică (care duduia, la propriu). Nu au fost livrate nici măcar sisteme de armament capturate de la germani de care sovieticii dispuneau în număr mare, în stare funcțională. De pildă, principalul tanc al armatei romane era, în 1944-1945, Panzer mod. IV (mai ales varianta H), rebotezat de romani T 4. Cu vehiculele capturate sovietici, și în stare bună, s-ar fi putut (re)echipa complet cel puțin o divizie românească de blindate, personal instruit (și cu experiență) existând. Dar nu a fost livrat NICIUN tanc, în cele aproape 9 luni de efort de război desfășurat în comun. Tancuri din același model, și mai moderne (celebrele Panther/T 6 pentru români) au fost însă livrate armatei române în 1945-1946 (!), când prezența militară sovietică în Ro era bine consolidată, pentru crearea unei noi mari unități blindate. Legat de care se va avea grijă să fie cât se poate de prietenoasă (politicește, desigur) față de Armata Roșie.
În plus, cea mai mare parte din avioanele germane capturate de români după 23 August (printre ele, potrivit unor surse, peste 20 de aparate Foke-Wulf Fw 190 varianta F, aparate de vânătoare-bombardament moderne, cu care s-ar fi putut organiza cel puțin două unități de aviație și care ar fi fost extrem de utile efortului militar conjugat româno-sovietic) au fost „preluate” de reprezentanții URSS, pentru a fi… stocate în depozite. Sigurele excepții s-au făcut, se pare, pentru armamentul (avioane, tancuri) capturat pe front, nemijlocit, de trupele forțele care luptau alături de cele sovietice (aviatori sau nucleul de tanchiști).
De asemenea, la nivel de infrastructură (aceasta însemnând inclusiv utilizarea Căilor Ferate Române/CFR, a combustibililor pentru vehicule rafinat din petrol românesc etc) prioritate absolută au avut-o nevoile URSS și ale armatei acesteia. Iar dacă la „dus” a mai fost cum a mai fost, adevaratul spectacol a fost dat de întoarcerea în țară. Legat de care norma (și sursa o constituie memorii și amintiri ale mai multor veterani de război) a fost întoarcerea învingătorilor (chiar și doar pe jumătate recunoscuți ca atare) acasă PE JOS, ÎN MARȘ. Ziua și porția de marș, cât era cazul – până se ajungea în localitatea de proveniență din România.
A, era să uit: întreaga flotă maritimă (Divizia de Mare a Marinei Militare Regale), a doua ca mărime din Marea Neagră (după cea a URSS, la rivalitate cu marina militară a Turciei) a fost apropriată/confiscată de URSS. Cu excepția câtorva nave dragoare, care au fost subordonate (operativ) Flotei Roșii a Mării Negre și puse imediat la treabă.
Ținând cont de toate cele mai sus pomenite, cred că e plauzibil să spunem ca ploaia de ordine, decorații și citații militare cu care comandanții-șefi sovietici au acoperit unitățile românești și „camarazii” din rândul acestora nu au fost decernate (doar) din simpatie, sau din pură afecțiune (subiectivă) față de români. Și că e probabil ca
TEXT/FOTO: dr. ALESANDRU DUȚU, istoric militar:
Acum 80 de ani! Eliberarea Clujului!
• Colonelul Nicolae Dragomir: „Este indispensabil ca cel puțin 1 batalion din Divizia 18 munte să intre în Cluj, chiar dacă nu aveți ordin de la ruși și chiar contra ordinelor primite”.
• Regele Mihai I: „Ostași, După 4 ani de robie și de cumplite suferințe, Capitala Transilvaniei a fost eliberată”.
• Iuliu Maniu: „Vestea despre eliberarea Clujului umple toate inimile românești de o nemărginită bucurie”.
• Constantin I.C. Brătianu: ,,După patru ani de suferinţă, prin lupta eroică a trupelor noastre şi ruse, Clujul este astăzi eliberat de stăpânirea ce i-a fost impusă prin Dictatul odios de la Viena şi redevine capitala Ardealului reîntregit.
Deoarece nicio unitate română nu acționa nemijlocit spre Capitala Transilvaniei, colonelul Nicolae Dragomir, șeful de stat major al Armatei 4, a făcut cunoscut comandantului Diviziei 18 munte (11 octombrie) că „este indispensabil ca cel puțin 1 batalion din Divizia 18 munte să intre în Cluj, chiar dacă nu aveți ordin de la ruși și chiar contra ordinelor primite” și a indicat: „Să intre în ordine, cântând, și să rămână cât mai mult în oraș, cât mai în centru”. În contextul în care forțele principale ale Armatei 4 române ajunseseră pe înălțimile de la est de Cluj, în care Divizia 2 munte română, interceptase comunicația Oradea – Cluj, iar diviziile 18 infanterie română și 93 infanterie sovietică manevraseră apărarea inamicului pe la nord-est, respectiv sud-vest, trupele germane și ungare, atacate frontal de unități sovietice din Corpul 104 armată sovietic, s-au retras precipitat din oraș. Eliberarea Clujului a provocat un val de entuziasm în armată și în întreaga țară, cu inimile „tresărind de bucurie”, după cum se consemna în ziarul „Dezrobirea”. „Vestea – rememora generalul (r.) Alecu Nicolae – a ajuns pretutindeni ca fulgerul. Locuitorii satului Cara, unde eram cantonați, ascultau în jurul celor câteva aparate de radio Comunicatul, trăiau ca și noi momente emoționante”. „Clujul – se consemna în „Libertatea Ardealului” – este din nou al nostru și va fi pentru totdeauna. Victoria asupra Clujului românesc este biruința luminii asupra întunericului, a libertății asupra împilării, a dreptății asupra fărădelegilor, a democrației asupra dictaturii teroriste”. Cu acel prilej regele Mihai I a dat următorul Înalt ordin de zi: „Ostași, După 4 ani de robie și de cumplite suferințe, Capitala Transilvaniei a fost eliberată. Stindardele biruitoare ale armatelor aliate, române și sovietice, fâlfâie pe zidurile Clujului. Prin vitejia ostașilor armatelor sovietice, aliata noastră, și prin vitejia voastră, prin toate jertfele care ne-au asigurat biruința, România vede începutul dreptății pe care o așteaptă. Aduc recunoștința țării aliaților noștri și regimentelor care au câștigat laurii izbânzii în luptele pentru dezrobirea Transilvaniei de nord. Alături de vitezele armate sovietice, porniți mai departe asaltul împotriva cotropitorilor de veacuri și despresurați de ei întregul pământ românesc al Ardealului. Cu Dumnezeu înainte!”. Iuliu Maniu: „Vestea despre eliberarea Clujului umple toate inimile românești de o nemărginită bucurie. Clujul este legat de sufletul nostru prin suferințe comune și prin cele mai înălțătoare momente ale luptei noastre naționale pentru libertate. Clujul nu înseamnă numai atât. Clujul este o mărturie monumentală despre mărețele realizări de ordin cultural ale poporului românesc, care la rândul lor constituie o dovadă inapelabilă a vredniciei românești pe toate tărâmurile. Înclinăm capetele noastre, cu recunoștință neștearsă, în fața sacrificiilor imense ale scumpei noastre armate; în fața vitejiei și priceperii fără seamăn a armatelor glorioase sovietice, care deodată cu avansarea victorioasă militară au cimentat și drumul spre o frăție trainică și prin nimic disolubilă între cele două popoare. Sufletul nostru strălucește în razele soarelui dreptății, care răsare asupra Clujului nostru”. Constantin I.C. Brătianu: ,,După patru ani de suferinţă, prin lupta eroică a trupelor noastre şi ruse, Clujul este astăzi eliberat de stăpânirea ce i-a fost impusă prin Dictatul odios de la Viena şi redevine capitala Ardealului reîntregit. Eliberat prin forţa armelor, Clujul îşi reia – în virtutea justiţiei internaţionale – locul pe care nu a încetat să-l aibă în conştiinţa românească”. Constantin Titel-Petrescu, în „Libertatea Ardealului”: „Clujul a fost eliberat, îndeplinindu-se astfel un act de dreptate istorică definitivă. Dictatul de la Viena a fost sfâșiat. Respins de conștiința poporului român ca și de conștiința tuturor națiunilor libere acest dictat va rămâne în istorie ca o tristă amintire din vremea întunecată a nesocotirei brutale a tuturor drepturilor legitime și a tuturor libertăților”. Lucrețiu Pătrășcanu, în „Universul”: „Capitala Ardealului, robită grofilor maghiari… a fost eliberată de eroicii soldați ai armatei roșii și române. Nimeni din lume nu ni-l va mai putea răpi… Lupta nu s-a terminat. Trebuie să dezrobim întreg Ardealul. Trebuie să eliberăm pe toți românii asupriți de grofii maghiari. Trebuie să înfrângem hitlerismul în propria lui țară. Războiul trebuie dus până la capăt. Înfrângerea totală a dușmanului hitlerist este condiția existenței noastre ca popor liber. Pentru victorie nu precupețiți niciun sacrificiu. Întreg poporul să participe la lupta pentru izbânda finală… Susțineți prin toate mijloacele armatele eliberatoare sovietice și române”. Eliberarea Clujului și constituirea capetelor de pod la vest de Someșul Mic a finalizat prima etapă a operației ofensive a Armatei 4 române în nord-vestul țării, între 9 și 13 octombrie 1944, diviziile Armatei 4 române pătrunzând circa 70 km pe direcţia Târgu Mureş – Gherla şi aproape 50 km pe direcţia Turda – Cluj și angajând importante forţe inamice, care nu au putut fi folosite pe direcţia loviturii principale a Frontului 2 ucrainean spre Debreţin.
Adăugirile mele, Horia Lupu:
– Eliberarea Clujului a avut loc la 11 OCTOMBRIE 1944. Deci… e vorba de 80 de ani și un pic.
– Clujul a fost eliberat „manevrier”. Prin ceea ce se numește, în jargonul de nișă, ”picncer movement” (în românește avem nevoie de mai multe cuvinte: manevră de învăluire dublă). „Ciocanul” („izbitura”) a fost propulsat(ă) de sovietici (dinspre sud-est, către oraș), realizând „fixarea” adversarului. „Brațele cleștelui” (învăluirea/încercuirea propriu-zisă) au fost puse (pusă) în mișcare de către români. Când pozițiile din oraș au devenit (militar) periclitate, comanda forțelor maghiaro-germane a decis retragerea trupelor de pe teritoriul acestuia, pentru a nu fi încercuite, evitându-se în același timp și transformarea orașului într-un câmp de bătălie.
– Deși în oraș nu au avut loc lupte, administrația maghiară (și comanda militară mixtă, maghiaro-germană, a sectorului de front) a decis și efectuat distrugerea (aruncarea în aer) a unor obiective de infrastructură și industriale. În parte (în mod firesc) pentru a împiedica forțele adverse să „realizeze contactul” cu propriile trupe și să facă posibilă retragerea/ruperea luptei (poduri, căi ferate demantelate). În parte însă și pentru a priva „inamicul” de uzul lor ulterior (obiective industriale și de infrastructură urbană, inclusiv unele necesare traiului civililor din oraș). Aceasta deși, dincolo de „inamic”, în 1944, populația Clujului era (și rămânea) majoritar maghiară…
– Alături de forțele sovietice (de menționat Corpul 104 mecanizat), la operațiunea de eliberare a Clujului au participat mari unități române din cadrul Armatei a 4-a (comandant, generalul Gheorghe Avramescu), un rol important având diviziile 18 infanterie (fostă de vânători de munte – povestea e ceva mai lungă), 2 vânători de munte și 1 cavalerie – mai manevriere, prin specificul lor. În sprijin, diviziile 11 și 12 infanterie române.
– Intarea trupelor române în Cluj (foto) a avut loc, cumva paradoxal, dinspre vest (ca urmare a manevrei de încercuire), din direcția Florești – Mănăștur. Primele unități românești au pătruns în oraș în prima parte a zilei de 11 octombrie, cândva între orele 9,30-11 (urmând evacuării urbei de către militarii maghiaro-germani, în noaptea precedentă). Ele aparțineau, probabil, Diviziei 18 infanterie/munte (foto de mai jos).
-Generalul Avramescu, eliberatorul Clujului, asasinat de ruși prin februarie-martie 1945. De fapt rușii aflaseră ca ar fi fost preferat de rege ca președinte (premier) al unui nou guvern NE-comunist, alternativa regelui la Groz. Apoi Armata a- 4- și trupele de vânatori de munte (tot „eliberatoare de Cluj”), desființate din dispoziția rusilor după război. Vânătorii de munte reînființati spre 1960. Armata a 4 reînființată de Ceaușescu la începutul anilor 1980.
Post-1990, și mai ales după intrarea în NATO, intrată intr-un procs de contracție. Devenită corp de armată, comandament teritorial și actualmente… divizie (teritorială). Prin 2000, gen. Gheorghe Avramescu „devine” statuie.
Foarte interesant și util pentru cultura generală a oricărui român. Felicitări !