I. ÎN URMA ALEGERILOR:
1. Din nou, ca în 2016, nu Trump a câștigat, ci democrații au pierdut. De data asta mult mai clar/drastic, inclusiv din cauza nominalizării unor candidați inadecvați/de sub-calibru de către propriul partid, în urma „competiției interne”.
2. Lui Trump, un maverick populist (”a well seasoned one”, cum ar zice americanii), i-a fost atribuită de către cei care l-au votat capacitatea de a pune capăt disfuncțiilor REALE sistemului, sau unora dintre ele. Din păcate, ancorarea democraților în unele teme ideologice/de politici publice devenite irelevante, sau percepute ca atare, a revenit după 2020, deși fusese sancționată deja în 2016. A se vedea, în acest sens, și intervenția lui B. Sanders de la finalul materialului din HotNews.
3. Nu e doar greșit, ci EXTREM DE ERONAT să crezi că îi poți contrapune unui populist imprevizibil și măcar în parte iresponsabil un CONTRACANDIDAT SLAB, nearticulat, improvizat.
4. Cu o singură excepție (sperietoarea „interzicerii avorturilor”, prezentată în mod caricatural, și care ca atare a subperformat), TOATE TEMELE DE CONTRA-MOBILIZARE ale democraților AU DAT GREȘ. Iar INFLAȚIA, crescută mult/simțitor în lunile recente, a făcut ce mai era de făcut pentru victoria ”challengerului”.
5. Să nu subestimăm nici gafele de comunicare politică-electorală, de parcurs sau de substanță, ale democraților. Accentul pus (în repetat) pe mesaje de polarizare a electoratului a jucat împotriva lor. Un simplu exemplu de mesaj inadecvat/ipocrit, perceput probabil ca atare de alegători: introducerea, ca temă de discuție, a unui subiect legat de degenerescența la nivel cognitiv a lui Donald Trump, aceasta DUPĂ ce democrații au încercat să ascundă, apoi să nege existența unor simptome de demență senilă care l-ar afecta pe Joseph R. Biden, iar într-un final au făcut presiuni (asupra acestuia) pentru retragerea președintelui în funcție (incumbent) din cursa electorală din acest motiv.
6. În continuarea ultimelor propoziții de mai sus, democrații au fost dezavantajați și de o CAUZĂ OBIECTIVĂ, dincolo de posibilitatea de a fi controlată concret și eficient – existența unui incumbent (președintele Biden) cu care, din motive de sănătate, nu se mai putea lucra/performa în continuare.
7. Mai puțin relevant/de interes folcloric, prestația K. Harris după victoria lui Trump. Urmând anulării primului discurs programat, structura/mesajele (?) celui din seara de miercuri (după 23, ora României) au fost în esență una lamentabile. Perfect izolată în propria bulă în detrimentul contactului cu realitatea, (încă) vicepreședinta Statelor Unite a primit înfrânderea categorică ca pe un dezastru. Părți mai bune și mai proaste ale reacțiilor acesteia de după alegeri:
a) Pe termen imediat/scurt, acceptarea rezultatului scrutinului și apelul la unitate
b) Pe termen mediu-lung, schițarea în discurs a unei „chemări la luptă” (la continuarea acesteia) în termeni vagi, neclari, neînchegați. Aceasta a părut să transmită un mesaj de genul „nu am câștigat acum, vom încerca să o facem (în același mod? mizând pe aceleași teme?) din nou peste 4 ani. Principalul defect al unui astfel de narativ este că ignoră sau eludează MOTIVELE care au făcut că, în rândul tuturor categoriilor socio-demografice (americani de culoare și hispanici printre ele) Trump să câștige în mod semnificativ voturi („De ce?”).
Din păcate (deocamdată), și profesorul Alexander Hinton (de la Universitatea Rutgers – Newark), citat în articol și intervievat anterior de HotNews oferă (legat de pildă de consitutirea unei ”manosphere”/„bărbatosferă” care a votat cu Trump) caracterizări (sau chiar mai puțin, etichetări) într-o paletă descriptivă, și NU EXPLICAȚII, în registru analitic. Răspunsul la întrebarea „De ce?” lipsește deci și din intervențiile sale. Să nădăjduim că ulterior se vor contura și EXPLICAȚIILE. Explicații care, după scrutinul din 2016, au cam întârziat – la un nivel care să depășească încercări mai degrabă triviale.
II. VIITOAREA ADMINISTRAȚIE:
1. Principalul factor care ar putea asigura un control al SISTEMULUI DEMOCRATIC AMERICAN (instituții, checks and ballances) asupra posibilelor derive „originale” ale lui Trump este reprezentat, în opinia mea, de James David Vance, sau în limbaj insitituțional de vicepreședintele ales al SUA. Declarațiile sale din campanie n-au fost deloc mai puțin indigeste decât ale colegului senior de competiție. Însă există o sansă majoră ca lor să li se poată da acum integral ”delete”, așa cum între timp li s-a dat și criticilor acerbe și chiar insultelor sale la adresa lui Trump din 2016.
Oricât am încerca să-l analizăm, JD Vance rămâne încă o necunoscută. Acesta are în față perspectiva de a deveni, la 40 de ani, cel mai tânăr președinte din istoria SUA. Rămâne de văzut dacă el va alege o „carieră politică” comodă (și cumva sigură, dar de rangul doi) de yesman/rezoneur al șefului său imprevizibil și cu reflexe de tip despotic, sau va dori ceva mai mult. Și mai exact, să revină la argumente, la rațiune și să intre în ISTORIE ca o figură politică de prim rang, într-un moment deloc ușor al evoluției SUA și într-un context politic iinternațional complicat. Rolul concret pe care Mike Pence l-a jucat în cadrul primului mandat Trump e încă departe de a fi eluicidat (în ciuda faptului că personajul a fost demonizat de democrați), ce e clar e însă faptul că el s-a despărțit hotărât de Trump după ce acesta a pierdut alegerile din 2020, condamnând în plus asaltul susținătorilor acestuia asupra sediului Congresului.
2. Alături de Vance, după episodul dezastruos din Afragistan (încheiat așa cum știm în 2021), unde o parte din pierderile uriașe au fost cauzate de schimbarea frecventă și continuă a obiectivelor de către administrație, ar fi de așteptat ca Trump să nu ignore opiniile generalilor și experților de la Pentagon.
3. Din păcate (inclusiv pentru democrația americană) o necunoscută față de eventualele inițiative ale viitoarei administrații alese o reprezintă și atitudinea Partidului Republican, probabil majoritar în Congres. Și grupat, aparent, în jurul unui nucleu MAGA (”Let’s Make America Great Again!”). Cel puțin o doză de înrădăcinare în rutinele & procedurile democratice și de atașament față de vechea cultură instituțională a legislativului american ar fi de dorit și binevenită (deși unele componente ale acestora pot fi ele însele criticabile), ca contrapondere la populismul personalist-„eroic” (și „heirupist”) al noului președinte și al unora din oligarhii poziționați în jurul acestuia.
E bine și util să tinem minte că puterea (politică) tinde să corupă, iar cea absolută să corupă total. Ar fi totuși o greșeală la fel de mare și să uităm că puterea, deși statistic cazurile sunt mai puține, POATE ȘI RESPONSABILIZA. Iar istoria ne oferă exemple, chiar dacă nu foarte numeroase, cât se poate de clare în această privință. Unul dintre ele, drag mie, este cel al principelui (domnitorului) Alexandru Ioan I (Cuza). Desigur, tind să cred că, pentru o responsabilizare reală a lui Donald Trump este (mult) prea târziu – omul este ceea ce este. Dar îmi mențin speranțe legate de J. D. Vance.
Zicala românească cum că „speranța moare ultima” are cred – totuși – un temei al său.
Text de Horia Lupu, doctor în științe politice, UBB
