ANALIZĂ. PSD, în dreapta stîngii europene

Publicăm astăzi, cu acordul autorului, Horia Lupu, doctorand și cadru didactic asociat la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării (FSPAC) din cadrul Universității „Babeș Bolyai” (UBB) o analiză amplă despre PSD, principalul partid de guvernământ.

Horia Lupu ( foto) este și editorialist Clujulpolitic.ro

Precizăm că analiza a apărut în luna ianuarie în revista Dilema Veche și își păstrează actualitatea. O variantă mai extinsă, a fost publicată ulterior într-o revistă academică la UBB.

Dacă am putea identifica o caracteristică comună a programelor partidelor politice românești, în perioada de după afilierea lor la structurile de partid transnaționale, petrecută în preajma aderării României la UE, aceasta ar fi lipsa lor de excepționalitate. Făcînd abstracție de absența unor teme „spinoase“ pentru dezbaterea publică, conținutul acestora părea (și pare) ancorat într-o funcțională normalitate europeană. Chiar și partide cărora li se putea atașa eticheta de „extremism“ (PUNR, PRM, mai recent PNG sau PP-DD) își rezervau specificitatea retoricii mai degrabă pentru zona discursurilor liderilor și a declarațiilor de presă decît pentru cea a programelor. Aparent, în privința „formelor“, lucrurile stăteau bine. Astfel, în situația în care performanțele partidelor românești s-ar fi măsurat după calitatea, coerența și consonanța platformelor proprii cu cele ale partidelor echivalente din Vest, acestea s-ar fi plasat în media europeană.

Cu toate acestea, au existat și presiuni pentru o poziționare disonantă față de partidele din Europa de Vest. Acestea ar putea fi împărțite în două categorii. La prima se referea Herbert Kitschelt într-un articol din 1992. Folosind argumentul nesiguranței/incertitudinii și referindu-se la modul în care elitele politice încearcă să o minimizeze pentru a și asigura beneficiile din societate, Kitschelt postulează că, în principiu, adepții statu quo-ului economic ca mod de distribuire a resurselor se vor poziționa către capătul autoritarist al axei politice (libertarianism-autoritarism), pentru a păstra același model – predictibil și care îi avantajează – de distribuție a bunurilor. Această combinație principială dă însă rezultate distincte în Europa Centrală și de Est față de Vestul continentului. Dacă în cel din urmă context avem o economie predominant de piață, deci adepții pieței libere economice vor tinde să fie și autoritariști, iar adversarii acesteia, cei care doresc modificarea modului de distribuție, vor fi libertarieni (așa-numiții „libertarieni de stînga“, sintagma a lui Kitschelt rămasă în patrimoniul științei și teoriei politice), în Centru și Est combinația axei politice (libertarianism-autoritarism) cu cea economică (economie de control – economie de piață) este diferită. Aici starea de fapt este cea a unei economii dirijate și controlate de stat, hipercentralizate; adepții controlului asupra economiei vor favoriza autoritarismul politic, iar promotorii schimbării (ai privatizării) vor fi și adepți ai libertarianismului. Iată explicate, așadar, resorturile teoretice ale stilului autoritar al FSN/FDSN/PDSR/PSD, dincolo de afilierea acestuia la o ideologie egalitară.

A doua categorie de presiuni este cea exercitată de contextul economico-politic general asupra întregului sistem de partide, dar în special asupra celor de stînga. Aici mă refer mai ales la state din Europa Centrală și de Est. Cu o economie ultracentralizată și falimentară, care în plus se bucura de un nivel zero al încrederii, singura cale de parcurs era cea către dreapta, spre piața liberă și privatizare. Doar că, în România și Bulgaria, alternanța la putere a stîngii cu dreapta nu s-a făcut imediat după 1989-1990, spre deosebire de fostele țări comuniste aflate mai la Vest. Primele alegeri democratice au fost cîștigate de partide de stînga, în sarcina aceleiași stîngi căzînd și amînata/controversata privatizare. Și astfel găsim o explicație pentru vocația antreprenorială certă, în limite legale sau chiar dincolo de acestea, dacă nu a întregului PSD, cel puțin a unor lideri ai săi din trecut și din prezent.

În cadrul literaturii de specialitate din științele sociale există cel puțin două tipuri de explicații privind distincția dintre socialism și social-democrație. Allan Ware vorbește despre prima dintre ele ca diferențiind partidele social-democrate, cu o bază organizațională mai extinsă, susținute în special de către uniunile sindicale (cazurile tipice ale Partidului Social-Democrat German și Partidului Laburist Britanic, la cumpăna dintre secolele XIX și XX), de cele socialiste care erau grupate în jurul unei elite de intelectuali și revoluționari (socialiștii francezi, al căror partid se numea Section Française de l’Internationale Ouvrière / Secțiunea Franceză a Internaționalei Muncitorești). Această deosebire făcea ca partidele social-democrate să fie mai dependente de sindicate și mai pragmatice, spre deosebire de cele socialiste, care manifestau tendințe mai radicale. În același timp, prima explicație se leagă, conform aceluiași autor, și de cea de-a doua, care trasează o linie simbolică de separare între socialismul revoluționar (de inspirație marxistă) și social-democrația parlamentară, care este jalonată de Congresul (și de Programul) de la Bad-Godesberg (suburbie balneară a Bonn-ului) al Partidului Social-Democrat German (SDP) din 1959. În cadrul acestora, un partid-fanion al stîngii necomuniste vest-europene renunța explicit la cel puțin o parte din moștenirea marxistă, la proiectul de naționalizare a economiei și avuției naționale, la ideea de luptă de clasă și de dictatură a proletariatului, acceptînd implicit (pe urmele unor pași mai timizi făcuți de partidele social-democrate scandinave încă din perioada interbelică, odată cu primele lor episoade de acces la guvernare) parlamentarismul și „statul burghez“ ca stat democratic. Punctul de cotitură reprezentat de Congresul SDP a influențat întreaga mișcare socialistă/social-democrată din Europa și din democrațiile vestice.

Noua stângă

Noua stîngă (feministă, pacifistă, adeptă a democrației participative, mai tîrziu și ecologistă), apărută începînd cu anii 1960, a adus în plus o critică a viziunii liberale asupra individului – perceput ca un consumator – și accente noi anticapitaliste. Mai mult chiar decît stînga tradițională, ea se adresa grupurilor vulnerabile (clasa muncitoare, printre ele) și accentua nevoia protejării, recunoașterii și instituționalizării unor noi categorii de drepturi: cele identitare, inclusiv la nivel de stil de viață sau orientare sexuală, sau cele considerate esențialmente democratice și opuse expertizei tehnologice sau administrative a birocrațiilor.

Poziționarea PSD către dreapta stîngii europene nu este una de factură recentă și nici nu s-a întîmplat brusc. La ultimele alegeri prezidențiale, sloganul candidatului Victor Ponta a fost „Mîndri că sîntem români“, o (poate) lăudabilă sintagmă indicatoare de identitate și apartenență, dar una care, cu siguranță, nu avea prea multe în comun cu internaționalismul și cosmopolitanismul unui partid socialist sau social-democrat. Probabil că însuși acest slogan l-a pus deja într-o oarecare încurcătură pe premierul socialist italian Matteo Renzi, prezent la lansarea candida-turii lui Victor Ponta. Dincolo de slogan, lucrurile s au complicat și mai mult, candidatul PSD explicînd în declarații că un candidat român și ortodox e preferabil unuia de o altă etnie și avînd o altă confesiune. Un mesaj au-to-htonist etnic și confesional, în contex-tul în care, pentru socialiști, particularismul etnic e regretabil, iar afilierea confesională este o chestiune irelevantă. Îmi permiteam, în perioada respectivă și în acest context, să dau studenților de la Facultatea de Științe Politice a UBB Cluj aceste declarații pe post de exemplu în sensul de „așa nu“ și ca pe un caz clar de disonanță între valorile standard profesate de socialiștii europeni și mesajul candidatului PSD la funcția de președinte.

Chiar mai devreme de aceste evenimente avea loc un alt episod de impact major asupra politicilor publice din domeniul economic. În perioada USL, deși programul PSD prevedea explicit taxarea progresivă, reprezentanții partidului au declarat că acceptă cota unică de impozitare pentru că aceasta ar asigura coerență politicilor economice ale coaliției. Paradoxul este însă altul: după retragerea PNL din USL și după retragerea sprijinului acestuia pentru Guvernul Ponta II (în luna februarie 2014), în pofida faptului că programul economic al PSD rămăsese neschimbat, Guvernul a menținut cota unică de 16%, citat în favoarea acestei decizii fiind argumentul eficienței.

Toate aceste deplasări au anticipat, se pare, programul politic lansat în preajma alegerilor parlamentare din 2016, cel mai consistent din punct de vedere cantitativ dintre documentele politice asumate de partidele participante la aceste alegeri (cu excepția programului PMP, singurul dintre toate celelalte cu tendințe de exhaustivitate).

Ce spune programul PSD? Secțiunea „În ce credem“ e o declarație de principii în zece puncte, printre acestea numărîndu-se formulări mai generice despre valorile democratice, egalitatea de șanse, responsabilitatea socială etc., ori mai specifice despre învățămîntul și sănătatea finanțate public, garantarea și respectarea drepturilor sociale ale angajaților etc. – toate, cel puțin aparent, într-un spirit coerent social-democrat. Lucrurile însă se nuanțează înspre a se modifica cu cît avansăm în parcurgerea prevederilor concrete legate de domeniul economic. Ansamblul propunerilor de politici publice ale partidului are drept corolar pentru toate secțiunile logo-ul „PSD, mai mulți români în clasa de mijloc“, repetat, în diferite variante, în capitole distincte din program. Președintele PSD Liviu Dragnea precizează: „Obiectivul PSD este ca fiecare român care muncește din greu, care contribuie sau a contribuit la creșterea economică să facă parte din clasa de mijloc“. Deja putem vorbi de o depășire a tot ceea ce au făcut, într-un demers mai degrabă tactic și prin care au rămas totuși atenți, inclusiv declarativ, la categoriile defavorizate, socialiștii și social-democrații europeni după 1959. În comparație cu apropierea lor reformistă față de capitalism și economia de piață, PSD plusează fixîndu-și ca grup-țintă ceea ce, în limbaj de început de secol XX, se numea burghezie și reprezenta (pentru socialiști și proletariat) dușmanul de clasă. Visul liberalilor clasici, ca fiecare om harnic și întreprinzător să devină un antreprenor de succes (criticat de Marx ca fiind o imposibilitate logică și factuală, bunăstarea capitalistă bazîndu-se, conform lui, pe exploatare), pare a se dori să fie realizat de PSD începînd cu anul 2017. Iar pentru ca lucrurile să fie și mai clare în acest sens, capitolele programului economic al PSD fac referire la un ansamblu de măsuri care să creeze un climat favorabil pentru start-up-uri și un mediu cît mai prietenos pentru sectorul antreprenorial, la (aproape) toate nivelurile acestuia. Aparent sînt exceptate multinaționalele, în privința cărora se are în vedere o limitare graduală a externalizării profiturilor.

Măsurile concrete prevăzute au în vedere creșterea nivelului de trai / a calității vieții și reprezintă o combinație de trei factori, dintre care doi asociați, la o asemenea scară și în această formulă, probabil în premieră absolută. În primul rînd este vorba de mărirea unor venituri asigurate sau reglementate de stat: venituri în domenii precum sănătatea, alocațiile pentru finalizarea studiilor, salariul minim, pensia minimă garantată și punctul de pensie. În al doilea rînd, avem de-a face cu o combinare inovatoare a două principii: minimalismul fiscal (de inspirație liberală), menit să încurajeze performanța economică, acumularea de profit și reinvestirea, și principiul social-democrat al solidarității (aplicat însă în mod invers aici) care vizează contribuții mai mari ale celor mai avuți, pentru a-i proteja pe cei cu venituri reduse și pentru a putea finanța programele sociale. Ceea ce propune în mod concret PSD este o reducere generală a fiscalității (impozite pe profit, venituri, pensii, tranzacții și proprietăți, terenuri) pînă la limita de 16% (în situațiile în care procentul actual de impozitare depășește acest procent) și o reducere mai accentuată a contribuțiilor celor cu venituri/pensii mai mici.

Principala problemă în aplicarea acestui set de măsuri nu ar fi cea a inflației, la care se refereau anumite analize din presă, ci aceea dată pe de o parte de existența posibilității (pur cantitative) de a aduna, prin taxele reduse, fonduri suficiente la bugetul public și, corelată cu aceasta, cea a sustenabilității pe termen lung a ansamblului de politici propuse în sine. Cu atît mai mult cu cît programul prevede capitole importante de investiții, cărora le sînt alocate finalități sociale semnificative (dezvoltarea economică generală, reindustrializarea, reducerea decalajelor de dezvoltare interne și externe, a șomajului și a sărăciei, extinderea infrastructurii).

Dincolo de exerciții privind colectarea prognozată la buget, care se pot face încă de pe acum, anticipînd sumele disponibile, ar trebui poate să sperăm că economiștii PSD știu ceva ce noi încă n-am aflat și vor fi reușit, prin știință, intuiție sau șansă, să găsească varianta curajoasă, dar nu iresponsabilă la care economiști considerați mai serioși (și mai puțin afiliați politic) s-au ferit să facă apel. Evoluții sociale recente din Finlanda, combinate cu întîmplări care nu încetează să ne mire din zona tehnologiei (Boston Robotics, Google Translate) ar putea să ne facă să ne gîndim că revoluția pe care o avea în minte Marx (figură mai mereu repudiată și aproape niciodată luată în serios pe meleagurile românești) ar avea o șansă dacă ar fi mai degrabă economică și tehnologică decît pur politică și violentă. La urma urmei, finanțele, moneda și economia reprezintă convenții, iar o convenție poate fi interpretată în mai multe feluri. Dacă „visul de aur al omenirii“ includea și dispariția muncii, în forma ei tradițională, de ce n ar putea începe o (nouă) interpretare creativă a acestuia din România? 

Horia Lupu este cadru didactic asociat la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative și ale Comunicării, Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

, , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *