Cred că una din puținele afirmații cu care ar fi de acord toate ideologiile, de la extrema stângă la cea dreaptă, trecând prin conservatorism și liberalism, este că toate celelalte lucruri fiind egale cineva care are 2.000 de lei nu este egal cu cineva care are 20.000 de lei, acesta nefiind egal cu cel care deține 20.000.000.
Guvernul băncilor Orban-Cîțu nu încetează niciun moment să-și afirme preocuparea față de buna funcționare a acestora, păstrarea în „parametri normali” a sistemului financiar-bancar fiind echivalată cu buna funcționare a economiei românești. Dincolo de reducționismul logic al acestor afirmații, haideți să vedem ce înseamnă „funcționarea normală” a sistemului bancar de la noi. Înseamnă (și toate statisticile comparate în acest sens le gasiți pe net, la o simplă căutare) CEL MAI MARE profit al filialelor din România ale băncilor la nivel de Uniune Europeană, unul dintre cele mai mari prețuri pentru credite și ZERO randament al depozitelor (până la acele cazuri scandaloase, de acord, excepții, dar care spun ceva prin însăși existența lor, în care comisionul de administrare depășea dobanda depozitului la momentul lichidării acestuia). Singura excepție, șubredă, de la această situație o reprezintă titlurile de stat/de trezorerie, preluate de multe bănci, care diminuează la 0 riscul pentru ele și oferă și așa dobânzi MULT sub media UE. Chiar și incluzându-le, dacă am face o comparație între costurlie creditelor și beneficile depozitelor profiturile băncilor din România ar fi nu numai pe primul loc în Europa, ci ar reprezenta pur și simplu un sistem de estorcare și de jaf.
Există desigur și „argumente” pentru această situație. Argumente care ar funcționa poate teoretic, dar cu siguranță NU în contextul românesc. Ele se referă la riscurile mari pe care și le-ar asuma băncile în contextul nei economii cu venituri mici. Economie care însă este în CREȘTERE (neîntreruptă de recesiune) din 1999, și în care legislația a permis și girat contracte inacceptabil de împovărătoare pentru clienți de la începutul anilor 2000 până la (și inclusiv după) forma amputată a legii de dare în plată adoptată de Parlament. Deci dacă de 20 de ani toate băncile au un randament bun spre excelent de recuperare a creditelor, cele care au dat faliment făcand-o datorită propriilor mașinațiuni și ilegalități, DESPRE CE RISC VORBIM ÎN CAZUL ROMÂNIEI?
Revenind la guvern, F. Cîțu, re-dovedindu-și inapetența și ineficiența în a guverna pentru cetățeni/societate în ansamblu, și nu pentru capitalul bancar (al căror partener a declarat în mod repetat că statul român este – mă întreb în ce lege sau reglemenare legislativă în vigoare este prevăzut acest aspect?), după ce a argumentat o grămadă de vreme în favoarea capitalizării dobânzilor (dobânda la dobândă) în cazul amânării plății ratelor, susținea că amănarea acestora ar trebui sa aibă loc până în 15 mai (!) și doar în cazul celor al căror venituri au fost afectate de criză. Făcând asta ministrul ignoră propriu-zis existența clauzelor de urgență prezente în orice contract. În plus, cum se va măsura asta este însă extrem de problematic. Ce se întamplă cu prețurile crescute de câteva ori la consumabilele necesare/indispensabile pandemiei, care ne-au afectat (poate marginal) pe toți (măști, spirt medicinal, soluții dezinfectante)? Ce se întămplă cu cei ai căror aparținători suferinzi de diferite afecțiuni au fost externați din spitale sau din Centrele de îngrijire, din motive de pandemie, și familia a trebuit să apeleze la servicii medicale la domiciliu (căutănd pe net vă veți face o idee cât pot costa) sau la îngrijitoare? Ce se întamplă cu cei care au fost, dar vor rămane afectați în privința veniturilor și după 15 mai?
Nu am auzit prea multe despre măsurile de relansare a economiei pregătite de guvern nici în discursul recent al premierului Orban. S-a vorbit de investițiile în infrastructură, mai mult decțt binevenite, dar redeschiderea sectorului Horeca a fost considerată secundară, pentru că „n-ar aduce o contrubuție substanțiala la buget”. O simplă vizită în Centrul Vechi al Bucureștiului sau pe Corso ori în Piața Muzeului din Cluj l-ar face pe premier să-și reevalueze informațiile și viziunea atât sub aspectul contribuțiilor la buget prin taxe cât și al locurlor de muncă oferite și rolului sectorului în funcționarea ansamblului economiei (raportat la producători, furrnizori etc). Dar dinspre autorități se furișează tot mai insidios bănuiala că încheierea stării de urgență va avea de a face nu atât cu relansarea economiei (care să sperăm că nu va asemana cu portalul născut mort/avortat pentru IMM-uri al d-lui Câțu) – btw, o parte din economia serioasă (Dacia, Ford și alte fabrici) a repornit deja, fără binecuvântare de la Iohannis Orban și Cîțu, în plină Stare de urgență, înțelegând că, în asemenea vremuri, asta înseamnă restricții, măsuri, și responsabilități în plus – nici neapărat cu o relaxare a măsurilor de izolare. Ci mai mult cu o „spălare pe mâini” (că tot e la mare modă) a guvernanților, pănă acum pompieri destul de competenți în confruntarea cu Coronavirusul – față de tot ce NU ține de acesta (și de existența marelui capital, îndeobște a celui extern), adică față de componenta socială. Vehicularea unor idei precum încetarea șomajului acordării șomajului tehnic pe 15 mai (ce vor face angajații din Horeca în acest caz?), despre care atât ministrul de finanțe cât și premierul declarau vag că ar pute afi prelingit „în cazul anumitor angajați și ăn anumite condiții” sau recentele (două) declarații ale președintelui, una mai iresponsabilă decât cealaltă, menite a abate în mod rudimentar atenția de la problemele momentului, par să cofirme acest scenariu posibil).
Să dea Domnul să mă înșel eu. Însă nu pot incheia fără a aminti de niste declarații recente ale lui Mircea Coșea, care se întreba ce vor face IMM-urile, așa cu posibilitatea sprijinului de la stat cu tot, dacă „marea industrie”, atâta câtă mai este, (clienții multora dintre ei) nu va funcționa. Și cum se va putea reface doar o parte din reteaua de interconexiuni, care este reprezentată de domeniul economic, iar în subsidiar dacă ar fi bine să refacem tot ceea ce aveam, adică o economie bazată pe importuri și consum, și să nu folosim boost-ul industrial dat/oferit de pandemie (prin asimilarea – de nevoie – în producție a diverselor materiale sanitare, precum se întămpla în trecut cu economia de război) pentru a schimba ceva în bine, așa cum sugera Cornel Ban. În sectoare importante precum agricultura, construcția de autostrăzi sau alte tipuri de infrastructură SE POATE lucra și în condiții de distanțare socială. În timp ce în Franța (cu o economie ceva mai dezvoltată decât a noastră) E. Macron vorbește de nevoia reevaluării suveranității economice, la noi se pune întrebarea cum va folosi statul/guvernul fondurile oferite de UE si disponibilizate la nivel național, și în ce măsură vor da roade investițiile în aceste sectoare, neglijate timp de decenii, gestionate mai mult decât ineficient și zgâlțăite serios de serii de scandaluri de corupție?
PS: Lovitura dată guvernului (și în fond factorului politic din celula de criză) prin declararea de Curtea Constituțională a României a caracterului neconstituțional al Ordonanței de Urgență prin care se stabileau amenzile aplicate pentru nerespectarea restricțiilor impuse în cadrul Stării de urgență, din motive de neclaritate a prevederilor, este una serioasă. Practic TOATE amenzile, în integralitatea lor, vor putea fi contesate în instanță, scuuceul contestațiilor fiind aproape cert. Guvernul va putea probabil rezolva situația doar printr-o amnstie. Morala acestei povești este importanța, într-o democrație, a AUTOCONTROLULUI (termenul mai potrivit este cel din engleză, SELF-RESTRAINT, pentru care nu avem un echivalent exact) din partea politicienilor într-o perioadă (de Stare de urgență, Stare de asediu sau altele ge genul) care le conferă brusc puteri sporite. Simțul comun al cetățenilor a detectat că e ceva în neregulă cu aceste amenzi (poate nu atât cu claritatea prevederilor, cât cu sumele URIAȘE prevăzute ca amenzi, atât de mari – inclusiv raportate la un salariu mediu – încât deveneau abstracte, pierzînd parțial însăși efectul de descurajare), însă politicienii nostri de la putere, îmbătrăniți politic în smecherii, șmenuri, preșuri trase de sub picioarele/țepe date adversarilor, LA LMITA LEGII/CONSTITUȚIEI n-au perceput asta și s-au complicat singuri, inutil, căzând apoi în propria capcană. Din păcate la noi acest self-restraint nu face parte din reflexele lor condiționate, indiferent de ce parte a spectrului politic s-ar afla. Iar urmările, în cazul de față, mai ales datorită „foamei de bani” de la buget, nu vor fi ușor de gestionat nici pentru ei nici pentru noi, cetățenii.
Mai mult, neglijența și lipsa de prevedere care au făcut ca nu doar orice amendă, ci însăși procedura de aplicae a lor în cazul nerespectării restricțiilor adoptate datorită pandemiei prin OUG șă devină neconstituționale pun în pericol însăși lupta împotriva contaminării cu Coronavirusul, capitol la care guvernul și președintele (evident, în cadrul Celulei de criză) au înregistrat rezultate bune până în prezent. Iar riscul contaminării nu a dispărut, nici nu este o glumă, precum îndrăznesc unii să sugereze.
Horia Lupu, politolog
