E greu de crezut că a rămas ceva nespus despre evenimentele pe care le traversăm acum. Poate că însă vorbim prea puțin despre noi, românii. Deși îmi e greu să recunosc asta, nu cred că mai suntem un popor, mai degrabă tot mai mult o …populație.
Așa cum se întâmplă de obicei în situații de criză, am fi avut și noi ocazia să învățăm ceva, să ne privim cu sinceritate și să ne asumăm propria identitate (sau cât a mai rămas din ea). Sigur, trenul nu e încă pierdut, dar a pornit din gară și nimeni nu pare dornic să îl prindă. Noi suntem prea ocupați să ne urâm unii pe alții, adâncim o prăpastie care exista deja. Alții, în mod ironic, au renunțat la mască, recunoscând într- un fel sau altul că banii fără putere sunt inutili, iar noi îi privim cum încearcă să se cațăre în acest copac înalt pe care atâția alții au încercat să- l cucerească și înainte.
Discutăm despre libertate, ne facem griji pentru economie și ne luptăm să demonstrăm încă o dată că noi le știm pe toate, suntem chiar cei mai buni, ceilalți sunt mereu de vină că greșesc și nu apelează la noi pentru sfaturi…
Dar cine să se fi preocupat înainte de aceste subiecte?! Prea mult ne luptam să ne convingem unii pe alții de adevărul opiniilor noastre, iar economia românească a devenit doar subiect de talk-show în săptămânile cu evenimente mai puțin interesante, perioade unde se mai putea „înghesui” cumva un subiect despre degradarea noastră ca națiune.
Eu nu am încercat să conving pe nimeni de nimic. Nici acum nu vreau să fac asta, cred cu tărie că „pentru cei care cred, dovezile nu sunt necesare. Pentru cei care nu cred, dovezile nu sunt posibile”. Dar îmi pare foarte rău de greutatea cu care ne învățăm lecțiile, de ușurința cu care ne transformăm în hiene, de cât de puțin suntem dispuși să schimbăm ceva, oricât de puțin. Ne plângem că trebuie să purtăm măști, nu ne plac, ne incomodează. Nu ne deranjau în schimb cele pe care le purtam mereu și înainte, chiar dacă nu se vedeau… Toată lumea vrea să revină la normal, dar mărturisesc că personal nu știu cum arată asta pentru România. Ceea ce văd acum e o populație speriată de necunoscut, dezbinată, fără reper. Nu știu spre ce ne îndreptăm, dar probabil avem nevoie de ani pentru a ne mai putea considera popor.
Eu nu mă amăgesc să cred că sfidarea înseamnă curaj, la fel cum nu văd în dispreț o luptă dreaptă. Am însă o singură temere, dar și o mare speranță: dacă acum semănăm vânt, atunci să fim măcar pregătiți pentru furtună.
Ariana Guga, doctor în științe politice al Universității ”Babeș-Bolyai” (UBB)
Felicitari pentru colaborare !
O ciorbă de articol care nu zice nimic, un fel de emoție amestecată care nu a ajuns la rațiune.
autoarea sugerează subtil că n-ar trebui să ne plângem de măști, apoi se văicărește de degradarea națiunii.
Deja studiile arată ce prostie e să porti măști in aer liber. Deja aici incepe degradarea impusă de sus cu acest mare tun pandemic – să transformi poporul in oi care poartă măști pline de salivă, culturi microbiene și CO2 in loc să respire liber oxigenul dat de Dumnezeu. Ca să nu mai zicem cum cei care vor să ne salveze de virus sunt fix ăia care ne inghesuiau in magazine și autobuze inainte de ora 6 și 8, ca să vadă toti idioții ce antiștiințifice sunt măsurile.
Evident că avem o populație speriată dezbinată când guvernul a plătit 50 de milioane de euro presei centrale să terorizeze populatia. Ce democrație e aia in care guvernul plătește presa să aplaude măsurile și să terorizeze populația pentru a sustine dictatele aberante ale executivului netrecute prin parlament. Ce democratie e aia in care se suspendă drepturile constitutionale prin măsuri administrative. Luati exemplu de la Texas, Florida, Danemarca sau Suedia să vedeti oameni care și-au apărat libertatea și au trecut cu bine de pandemie fără să terorizeze populatia , fără să dubleze datoria și fără să demoleze economia.
scrieti articole centrate pe probleme, nu de astea de atmosferă cu sugestii nedovedite. Degradarea natiunii e creatia lașității oamenilor care cedează șantajului puterii