– 46 de ani și foarte puțină înțelepciune politică acumulată despart cele două imagini de mai jos. Prima este un instantaneu de la evacuarea colaboratorilor serviciilor militare și civile și ai regmului din Saigon, cu un elicopter Bell UH-1 (celebrul „Huey”) al SUA, de pe o clădire din incinta ambasadei acestui stat în capitala Vietnamului de Sud „democratic” și corupt, în 30 aprilie 1975, la aproximativ 2 ani după retragerea forțelor armate americane din țară
– A doua imagine, de alaltăieri (15 august), reprezintă un avion McDonnel Douglas/Boeing C-17 ”Globemaster”, în jurul căruia se aglomerează o masă de (aparent) civili, foști colaboratori ai instituțiilor civile și militare americane și ai fostului regim din Afganistan, care încearcă să se agațe de el în timp ce acesta rulează pentru decolare, cu ușile și trapele de acces închise. Evenimentul are loc pentru că nimeni (dintre factorii de decizie) nu a estimat o cădere atât de rapidă a capitalei țării ca urmare a ofensivei talibane. Dincolo de faptul că dintre sutele de oameni care se înghesuiau, conform presei americane, 7 persoane au decedat (câțiva căzând de pe avion în timp ce decola, de la o înălțime de zeci de metri), plafonul mediu de zbor al acestui aparat este de 8-12.000 de meri. Pentru cei care aveți această curiozitate, interesați-vă care e temperatura medie la acea altitudine și/sau calculați cât durează un zbor la viteza medie de 830 + km/h (fără realimentare, sau cu aceasta făcută în aer) între Kabul și cea mai apropiată bază americană de pe teritoriul SUA.
– Retragerea americană, în ambele cazuri, „cu coada între picioare”, reprezintă un eșec major al acestei mari puteri/acestui hegemon. Mai ales în ultimul caz, survenit după experiențele vietnameză și irakiană.
– Președintele Joseph R. Biden a avut dreptate în discursul de ieri. Nu li se poate cere americanillor să lupte pentru Afganistan dacă membrii unei armată „naționale” de profesie, instruită și înarmată timp de 20 de ani de forțele Coaliției internaționale prezente în tară, depune armele și dezertează în masă. Vorbim de o forță armată cu o organizare flexibilă (8 corpuri teritoriale de armată și având între 28 și 31 de batalioane), cu ofițeri instruiți în tări aliate SUA cu tradiție militară (mulți dintre ei în India) având între 28 și 31 de batalioane și beneficiind un raport de forțe de ~186.000 apărători la 80.000 atacatori (ajunși la 180-200.000 după unele estimări în final), deci de la o superioritate de 2,32 la 1 până a ajunge la paritate (și chiar inferioritate numerică, prin dezertări) în final. Nu mai vorbesc de armamente și sprijinul logistic furnizat de americani Armatei Naționale Afgane (incluzand tancuri, elicoptere de luptă și avioane cu rol specializat în anti-insurgență), voi reveni când voi avea timp.
– Continuând ideea, în lumea de azi și de întotdeauna pacea, libertatea și potențialul de dezvoltare al unei țări n-au fost întotdeauna, ba aș putea spune că au fost arareori date sau garantate. De obicei ele se construiesc în timp, cu eforturi, perseverență, viziune, sudoare și nu de puține ori cu sânge. NIMIC nu scuză conduita armatei afgane, la crearea, instruirea și dotarea căreia (adesea prin donații) au contribuit în timp 38 de state (!), unele nici măcar membre NATO, sau a militarilor ei. Explicațile de tip structural-funcțional (care există) nu pot motiva sau funcționa drept cauze justificate logic (și cu atât mai puțin moral) ale lașității endemice și lipsei totale de profesionalism dovedite de acești oameni, care n-au fost în stare să-și apere familiile, și să încerce să le ofere măcar o sansă minimă (sau mai exact să nu le-o nege) la un viitor mai bun.
– Pretențiile de statalitate și mai ales de existență ca națiune ale afganilor se surpă încă o dată, după trei încercări succesive, începănd cu obținerea independenței în 1919 dar mai ales cu crearea Regatului în 1926. Vorbim de o populație de peste 31 de milioane de locuitori, musulmani suniți, împărțiți în mai multe etnii (mai ales paștuni și tadjici, apoi hazari și uzbeci), cu două limbi/dialecte oficiale (asta nu ar fi o problemă) și constând într-un conglomerat de triburi. În trecut țara a reușit să se unească mai ales împotriva inamicilor (exerni sau interni) fiind unul din teritoriile cele mai greu de cucerit de-a lungul istoriei. Astăzi nici măcar acest lucru, „dusmanul inamicului meu îmi e prieten/aliat” nu mai este valabil. Vorbim, clar, din păcate, de un stat-națiune eșuat.
– Spre deosebire de 1996 și de proclamarea Emiratului Islamic de atunci de către talibani, acum aceștia se folosesc de PR și au făcut promisiuni oficiale importante legate de un grad de moderație al măsurilor pe care le vor lua. Deși există destule considerente care să poată duce la nerespectarea lor, să nu strigăm „Arde!” înainte de vreme și să urmărim cu atenție ce se va întâmpla. Pe de o parte avem de a face în mod cert cu un regres, dar dacă nu vor exista execuții în masă, asasinate, o „vânătoare de vrăjitoare” generalizată a colaboratorilor fostului regim sau persecuții și abuzuri pe scară largă, ori dacă vor fi organizate alegeri de orice fel putem vorbi de un câștig cert față de perioada 1996-2001 sau de regimuri similare.
– Foarte pe scurt, despre o idee lansată ieri de un domn pe nume Dan Dungaciu (zappând, pe Antena 3 cred), cum că „o retragere e o retragere”, iar militarii români care s-au retras din Afganistan n-ar fi meritat o paradă pe sub Arcul de Triumf, rezervat „invingătorilor”. Deci, în opinia stimatului domn, a fi erou sau a-ți face datoria exemplar înseamnă să fii învingător. Un exemplu cel puțin interesant/discutabil de gândire de tip teleologic, ca să nu zic machiavellian. Eu pot spune doar următoarele lucruri: că militarii români au fost plătiți mai puțin decât cei americani sau ai altor state ale coaliției deși au efectuat misuni identice cu ale acestora. Mai cunosc, din surse anonime dar de încredere (mărturii multiple pe forumuri specializate de discuții, dintre care unele au fost preluate în presă) că pentru o bună parte a timpului în care au servit acolo, dacă ieșeau în patrulare în număr mai mare, vestele antiglonț, AVN-urile (aparatele de vedere pe timp de noapte) și uneori chiar căștile balistice trebuiau trase la sorți (așa i-a trimis statul român echipați), iar elemente de echipament „de lux” precum bocanci pentru deșert sau genuchiere/cotiere (extrem de utile când rolul trupelor e de infanterie mobilă/ușoară) trebuiau cumpărate de ei, din banii lor. Mai știu că același stat român n-a reușit să producă din 1986 (!) încoace (vorbim totuși de un stat care producea, prin industria lui militară, de la armament de infanterie și artilerie la fregate, elicoptere de mai multe tipuri si avioane cu reacție de asalt) în serie O ARMĂ NOUĂ DE INFANTERIE cu muniție standard NATO (din care facem parte, azi-mâine, de 20 de ani) sau să îmbunătătească măcar arma de asalt din dotare cu dispozitive optice (și nu doar mecanice, „de fier”) de ochire și magnificare, lumini tactice sau pointere cu laser. Acestea (un fel de lunete, simplificând destul de mult) sporesc de câteva ori șansa de achiziție rapidă și precisă a țintei, MĂRIND DE CĂTEVA ORI prin urmare ȘANSA DE SUPRAVIEȚUIRE A FIECĂRUI MILITAR. (să nu vă inchipuiți că e vorba de ceva sofisticat, e ceva basic, mult mai simplu și ieftin ca un telefon mobil „ne-smart”/clasic la vremea lui – și suntem SINGURA ȚARĂ din NATO care s-a complăcut la un asemenea nivel de primitivism; mai mult, deși există 2-3 prototipuri de astfel de puști de asalt omologate demultișor de industria autohtonă de apărare, singura unitate dotată cu astfel de arme – importate din Germania, cum altfel – e Brigada de Forțe Speciale de la Târgu-Mureș). În plus, deși nu aveau nicio miză directă în Afganistan, doar prin intermedierea apartenenței la NATO, trupele române dislocate în tururi repetate acolo nu doar că ne-au „cumpărat”/consolidat cu viața militarilor prezenți „umbrela de securitate” a Alianței, ci, spre deosebire de Armata Naționala Afgană, nu știu să fi „dat dosul” vreodată sau să nu fi îndeplinit vreo misiune, una singură. Ceea ce am auzit însă au fost zeci de aprecieri elogioase la adresa lor, din partea diferiților membri (străini) ai Comandamentului Coaliției, iar ceea ce știu e că s-au retras nu pentru că așa a decis vreun factor politico-militar autohton, ci pentru că partenerul major, „Marele licurici” a decis să o facă.
Nu sunt foarte familiarizat cu ansamblul prestațiilor de analist pe politică externă și de securitate ale domnului Dungaciu, dar prin cele spuse (și probabil visul de eroism pe pielea altora, ca eventual trupele romane, câteva sute/mii de oameni, cu puștile automate model 1986, Humvee-uri blindate și mortiere să stea și să-i facă praf pe cei 80-2000.000 de talibani de unele singure, sau să moară încercând) l-au făcut să dea o probă de părerologie ieftină și populism de tipul celui care îi facea pe militarii romani din Teatrele de Operațiuni „mercenari”. Și, în plus, să rateze o ocazie optimă de a tăcea; măcar în această privință.
(sursele fotografiilor: The New Republic și Boston.com via AP)
Text de Horia Lupu, politolog
