Mihali, UBB, despre Cazul Bode: ”încerc să mă gândesc cât de mare trebuie să fie totuși presiunea instituțiilor de forță asupra lumii academice din România”

Scriu aceste rânduri după ce am citit raportul Comisiei de Etică a universității mele privitor la teza de doctorat a ministrului Lucian Bode.

Și le scriu cu o infinită tristețe și cu multă amărăciune, observând efortul pe care membrii acestei comisii îl fac pentru a spune în același timp că acest doctorat este și nu este un plagiat. În mai multe rânduri, comunicatul comisiei face afirmații explicite privitoare la existența unui plagiat și îi îndeamnă pe cei care vor să continue cercetarea cazului să se adreseze unor instanțe superioare, bunăoară CNATCDU. E ca și cum neputând spune mai mult, ne trage cu ochiul complice și ne îndeamnă să fim noi mai curajoși decât ea. Dar, de asemenea, aceeași comisie se ferește să emită un verdict și construiește un joc necredibil de argumente, care fac un foarte mare rău universității și eticii universitare.

Urmărind acest balet schimonosit, încerc să mă gândesc cât de mare trebuie să fie totuși presiunea instituțiilor de forță asupra lumii academice din România astfel încât să fii nevoit să dai asemenea răspunsuri rabinice și presărare cu atâtea sofisme.

Și mai este ceva, care descrie totuși în acest comunicat celălalt mare rău făcut universității de aceia care au atras-o în mocirla doctoratelor închipuite. Iar acest rău e provocat de bătaia de joc în care sunt construite asemenea teze de doctorat: trec și peste gluma sinistră cu „erorile de citare”, o expresie atât de dragă lui Sorin Cîmpeanu și prietenilor lui plagiatori. Nu mai e nimeni atât de naiv să creadă că, vai, un doctorand bine intenționat face „erori de citare” atunci când habar nu are să scrie un text în limba română și atunci preferă să îl copieze.

Și mă opresc la câteva semnalări din raport:

1. „Probleme de limbaj ale tezei: majoritatea figurilor sunt scanări în engleză fără explicații în română”;

2. „Citări incomplete care nu pot fi verificate”;

3. „Multe din link-urile inserate în notele de subsol nu pot fi accesate pentru verificare, fiind incomplet citate”;

4. „Nu este adecvat sa se preia in teze de doctorat sau alte publicații un volum mare de text din alte lucrări, fără o justificare clară si un control al dreptului de copyright”.

După ce indică aceste grave încălcări ale practicii doctorale, comisia mângâie pe creștet Școala doctorală și îi face niște recomandări ca să fie bine, nu cumva să fie rău. Ca și cum membrii acelei școli doctorale, toți profesori unul și unul, ar trebui să afle abia acum la ce sunt bune ghilimelele într-o teză de doctorat sau care este rolul unei comisii doctorale.

 

Ce vreau să spun cu asta? Vreau să spun că aproape nici nu mai contează dacă Lucian Bode a plagiat sau nu.

Acele patru semnalări demonstrează singure lipsa crasă de preocupare a conducătorului de doctorat și a comisiei doctorale față de calitatea tezei. Demonstrează că interesul lor nu este ca doctorandul să realizeze o cercetare după standardele minimale ale oricărei cercetări, ci este acela de a vârî cât mai repede cu putință o diplomă în buzunarul unui proaspăt doctor care oricum nu are nicio treabă cu cercetarea, dar se va folosi de patalamaua dată de universitate în alte scopuri. Demonstrează că onor conducătorul de doctorat nu are absolut nicio grijă privitoare la prestigiul universității, ci se gândește cum să ajute mai bine instituții exterioare ei și, de ce nu, să-și facă un rost, o pilă, o relație și acolo.

De altfel, exact acest argument dezastruos a fost folosit pentru doctoranzii din afara lumii academice: „mai închidem ochii, mai lăsăm de la noi, că oricum nu va face carieră în universitate, că are nevoie de diplomă în altă parte”. Exact în acest fel s-a ruinat în ultimii douăzeci de ani bruma de credibilitate a universității românești: prin complicitatea cu tot felul de instituții, mai ales cu instituțiile de forță, care și-au trimis tot felul de ofițeri să predea în universități, în loc ca ei înșiși să se instruiască după toate exigențele lumii academice.

Asta face ca universitatea să se afle azi într-o criză teribilă: și anume că pe traseul care duce de la decizia de acceptare la doctorat a unor indivizi care abia știu să scrie și să vorbească – decizie care e mereu aceea a unei comisii, nu a unei singure persoane – trecând prin toate examenele doctorale simulate sau chiar neținute, dar bifate pe hârtie, până la acordarea cu mare fast a titlului de doctor în cadrul unor ceremonii scurte și absolut consensuale, în care toată lumea aduce elogii deșănțate genialului doctorand, și care sunt urmate de niște mese pantagruelice, în care se bea și se mănâncă mai abitir ca la nuntă – – ei bine, pe acest traseu se pierde pas cu pas orice respect pentru valori și integritate.

Așa am ajuns să avem azi 70.000 de doctorate, prin acest lanț nesfârșit de complicități și compromisuri, care afectează azi nu doar integritatea universităților, ci și busola etică a întregii societăți.

Ciucă, Bode, Cîmpeanu, Licu, probabil mulți alții, sunt oamenii care ajung astăzi să ia cele mai importante decizii pentru noi, care se ocupă de siguranța noastră și a țării, dar au ajuns în postura de a lua asemenea decizii pentru că în amonte niște universitari și-au bătut joc de misiunea lor și au încălcat toate regulile care prezidează viața universitară și comunitatea cercetătorilor.”