Dedic acest text copiilor mei deveniți adulți, precum și numeroșilor tineri care mă înconjoară și mă întreabă.
În Transilvania, în ultimul deceniu, nu a funcționat pur și simplu un sistem de subvenții, ci s-a construit o rețea de corupție legiferată.
Această mașinărie s-a întreținut din miliardele contribuabililor din Ungaria, pretinzând în schimb recunoștința comunității maghiare din Ardeal (adică cumpărând-o) — deși comunitatea a primit doar firimiturile, în timp ce profitul real a fost colectat de o elită restrânsă și intangibilă.
Să nu ne înțelegem greșit: și eu mă bucur de tot ce este frumos și cu adevărat util.
Fie că e vorba de restaurarea monumentelor, de universitate (Sapientia), școli, grădinițe, spitale sau evenimente.
Există, de exemplu, Zilele Culturale Maghiare din Cluj (KMN), pe care multă vreme le-am considerat cel mai important eveniment de coeziune comunitară și, într-o anumită măsură, încă le mai consider astfel.
În primii cinci ani, m-am implicat cu sufletul, am „luptat” pentru componenta de arte plastice și am invitat, alături de colegii maghiari, artiști români din Ardeal și artiști de renume din Ungaria extinzând astfel paleta evenimentului.
Am crezut mereu că arta, sub orice formă, este ca dragostea: cea mai bună cale de a ne cunoaște.
La început, totul funcționa cu bani puțini și fără sprijinul politic al UDMR.
Atunci, chiar și Balázs Gergely, inițiatorul, îmi părea autentic — pe vremea aceea era vicepreședinte național al PPMT (fostul partid de opoziție maghiar, în care nu m-am înscris niciodată, deși îmi plăcea direcția).
Apoi a venit anul 2016 și s-a produs o schimbare.
Balázs Gergely a demisionat din funcție și, la „recomandarea” bisericilor istorice, a ajuns pe lista de consilieri a UDMR.
(Cum s-ar spune: „Orice om are un preț”…).
După acest episod, am început să mă distanțez de „KMN” ,
până când m-am retras definitiv — ca persoană privată, ca președintă a Asociației Origo și ca proprietară a cafenelei Insomnia. Astfel, am încetat să mai fiu co-organizator al KMN, pentru că — așa cum am scris — nu am fost niciodată o „fetiță cuminte” și m-am prins repede de unde bate vântul.
E drept, nu m-au dat afară.
Am plecat singură.
Pentru că este o țară liberă.
Apoi, cumva, Insomnia a fost „uitată” ca spațiu de evenimente maghiare în cadrul KMN (Jenő Mátis a mai încercat să organizeze câteva evenimente la noi, dar apoi s-au rărit și acelea).
Cert este că, de la înființare, Insomnia s-a definit ca un spațiu comunitar cu identitate multiculturală, „indiferent de modă”, dar asta nu schimbă faptul că este o cafenea și un bistro operat de antreprenori maghiari din Ardeal, care a colaborat strâns cu KMN multă vreme.
(Poate să fie motivul „uitării” e legat de faptul că Insomnia, în 30 de ani, a refuzat să devină vasalul vreunui partid politic, fie el maghiar sau român?!
Poate de aceea nu a primit nici aprobare pentru terasă stradală de la primărie, deși a rezistat „eroic” șantierului de doi ani de după pandemie, chiar pe strada unde se află casa în care e ??! Hmm… doar întreb…)
Dar această poveste nu este despre un singur eveniment, nici despre Insomnia, ci despre cum s-a născut, în ultimii 16 ani, ura între contribuabilul din Ungaria și unguri din Ardeal. Despre cum a devenit Viktor Orbán „regele neîncoronat” al Ardealului (în special al Secuimii) printr-un sistem în care corupția nu este o eroare, ci structura însăși.
Și care a fost consecința?
O prăpastie adâncă între maghiar și maghiar.
Furia a fost direcționată unul împotriva celuilalt, iar încrederea a fost zdruncinată. Așa cum învață „Manualul Dictatorului” despre instigarea națională: „Cea mai simplă cale de a păstra puterea este ațâțarea urii între «noi» și «ei».” Dacă reușești să întorci poporul împotriva lui însuși — în acest caz, pe cel din Ungaria împotriva celui de peste granițe, pe cel din Ungaria împotriva vecinului său și așa mai departe — atunci nimeni nu se mai uită în sus, spre lideri, ci în lateral, spre celălalt.
Și le-a reușit.
Această dezbinare a devenit garanția supraviețuirii sistemului.
N-aș fi crezut niciodată că se poate depăși corupția din România, dar cea maghiară a reușit.
Metoda este simplă și genială: corupția românească „de șmecheraș” a fost surclasată de una „legiferată”.
În Ungaria, corupția a devenit legală, fiind integrată în structură.
În timp ce corupția la noi e un „mare teatru” — DNA mai face câte un spectacol, mai bagă la răcoare un ministru-doi, se organizează câte o „vânătoare” cu o femeie pe nume Kövesi iar când se consideră că știe prea multe, o „avansează” la Bruxelles… deci la noi e spectacol, poporul se liniștește puțin, apoi totul rămâne la fel.
În Ungaria, în schimb, totul s-a făcut frumos, liniștit, legal, prin „structuri”.
E mare lucru să ai două treimi.
(Să vedem cum se întoarce acum).
Într-un sistem la fel de bine structurat au fost direcționate și subvențiile de stat din banii publici destinați ungurilor din Ardeal: bunurile publice au fost „externalizate” către fundații private din România/Transilvania, unde banii și-au „pierdut caracterul de bani publici”.
Au încetat să mai fie averea statului maghiar și au devenit proprietate privată într-o altă țară, sub alte legi.
Genial.
Doar câteva exemple despre fundațiile ce amintisem — toate sunt, inutil să mai spun,- apropiate de UDMR:
Fundația Școală (Zoltán Nagy), Fundația Sapientia (Béla Kató), Fundația Eurotrans (Zoltán Nagy),
Fundația Pro Economica (Mónika Kozma),
sucursala Fondului Bethlen Gábor (Zoltán Tibád),
Fundația Communitas (László Sófalvi) sau Asociația Spațiul Media Transilvănean (Szilárd Mohács), care a ocupat tot peisajul media.
Toate acestea sunt „puncte de plată” aflate sub control politic, hrănite cu miliardele Fondului Bethlen Gábor.
Aceste „structuri” au și nume. Dintre ei fiind prea mulți , menționez doi importanți; Balázs Orbán, care prin MCC a achiziționat imobile strategice (cum ar fi Hotel Melody sau Hotel Belvedere, și multe alte case), și Szilárd Demeter, care a redus la tăcere cultura și media
maghiara din Ardeal.
Iar fundalul local a fost asigurat de Hunor Kelemen și UDMR:
în schimbul loialității, au primit controlul asupra distribuției banilor.
Cine a rămas în afara cercului, a încetat să mai existe.
Promisiunea alegerilor din 2026 din Ungaria este schimbarea regimului.
Frumos.
Dar, din punctul meu de vedere, o schimbare reală în Ungaria va avea loc doar dacă „structura” se prăbușește nu doar acolo, ci și aici, în Ardeal.
Dacă se anulează legile care transferă averile și dacă orice mișcare de bani devine transparentă.
Schimbarea începe atunci când banii nu mai sunt o favoare, ci un drept al comunității.
Pentru tot ce s-a construit, s-a înfrumusețat și s-a păstrat aici, în Ardeal, din donațiile venite din Ungaria pentru cetățeanul de rând și pentru comunitatea noastră, noi, maghiarii din Transilvania , avem o singură datorie să mulțumim sincer contribuabililor din Ungaria — dar numai și numai lor.
Nu UDMR-ului.
Nu FIDESZ-ului.
Nu bisericilor istorice.
Nu lui Hunor Kelemen.
Și, în niciun caz, lui Viktor Orbán.
Mă puteți întreba: de ce sunt atât de sceptică?
Deși mă bucur enorm pentru schimbarea din Ungaria, am în spate o experiență de 36 de ani. Noi, aici am schimbat guvernele de câteva ori, dar sistemul nu l-am putut schimba niciodată .
Nici acum.
Uitați-vă la „simpaticul” nostru Nicușor, abia ales, care deja a „calculat” că e mai bine să facă coaliție cu PSD.
Mai amintiți – aproape toții președinții noștri ne-a promis, în ultimii 25 de ani clar (poate doar Iliescu nu) că ne scapă definitiv „virusul roșu”, dar a făcut-o careva?
La astea eu mai zic doar atât: „Hai, înainte, tovarăși!”… trăiască Partidul Comunist Român!
Dumnezeule…
Iată de ce.
Eu sunt observatorul tăcut de multă vreme.
E timpul meu să vorbesc.
