Faptul că la 12 aprilie prin succesul lui Péter Magyar a avut loc o „revoluție” în Ungaria a început să devină un loc comun de largă circulație. O comparația care se impune: paralelismul cu victoria pe care a obținut-o partidul Fidesz în 2010, denumită atunci „revoluția din cabina de vot” (fülkeforradalom).
A fost sau nu a fost o revoluție? Deși de mult timp se lansează diferite termene, noțiuni pentru evidențierea teoretică unor alegeri cruciale, mai nou a început să fie folosită termenul de „revoluție electorală” (Andrea Lioy: Towards a General Theory of Rapid Changes in Voter Turnout, 2022, articol), însemnând alegeri care se disting printr-o rapidă, aproape impredictibilă reordonare a participării și a opțiunilor politice ca răspuns la o situație politică persistentă și stabilă, de o durată lungă. Această reordonare chiar pare o „revoluție” mai ales că reprezintă și o mobilizare împotriva unui status quo politic încremenit. Despre scrutinul din Ungaria a început să se scrie și pe la noi în acest sens. Foarte recent, Mihaela Herber în articolul Revoluția unui răzvrătit: cum este învins electoral un regim hibrid de (pe contributors.ro) tratează izbânda Tisza ca o mobilizare ingenioasa a „societatii necivile”, ca o defectare (trădare tacită) a elitelor.
În cazul Ungariei explicația pare, totuși, simplistă. Este vorba despre mult mai mult, decât o trădare a elitelor din jurul guvernului. Merită făcută o paralelă istorică chiar cu revoluțiile istorice. Revoluția franceză, de exemplu, a izbucnit prin colaborarea a două segmente sociale importante: o parte a nobilimii care nu a reușit să pătrundă în curtea regală (deci deși a fost privilegiat, nu a plătit dări, s-a simțit exclusă din lumea pe care a stăpânit aristocrația de curte) și burghezia (micii meseriași, comercianți, orășeni etc.), acel „tiers état” care a fost legat de lipsa drepturilor și povara impozitelor. Dinamica revoluției s-a format conform relației dintre aceste două mari grupuri, cel care a vrut să reformeze monarhia, să devină mai permeabilă pentru a privilegia și alții, respectiv cei care au vrut abolirea monarhiei (a „sistemului”) și din care s-a desprins pătura sans-culotte, care a condus spre teroare șirul evenimentelor. Esența este deci întâlnirea într-un moment favorabil a două forțe ale schimbării: o dorință mai mascată, mai precaută a schimbării și un furnizor al radicalismului. O matrice similară a dinamicii revoluționare se poate observa și în cazul revoluțiilor din 1848 (în Ungaria, de exemplu, prin alianța revoluționară dintre nobilimea reformistă și păturile de jos, cu figurile reprezentative Kossuth și Petőfi).
Pare oarecum forțat, dar se poate face o paralelă între această matrice a dinamicii revoluției și alianța socială ce a făcut posibilă rezultatul electoral din 12 aprilie.
Pe poziția elitelor care doreau, în mod neanunțat și tăcut, schimbarea s-a situat aceea parte a clasei de mijloc care s-a simțit perdantă în condițiile regimului Orbán. Și nu este neapărat vorbă despre dezavantaje economice, ci de perspectiva percepută. Este vorba de beneficiarii dezvoltării de sub guvernele Orbán care s-au simțit excluși din topul oligarhilor regimului, marcat de nume ca Meszáros, Tiborcz. Unul dintre cei mai originali analiști din Ungaria, avocatul András Schiffer sesiza că înainte de alegeri foarte multe afișe și steaguri Tisza au apărut pe frontispiciul vilelor celor mai luxoase de pe malul Balatonului, adică în curțile unei oligarhii economice noi care și-a dobândit averea sub guvernarea Orbán, beneficiind de fondurile europene. O ilustrație a acestui fapt social se pune la vedere chiar acum, când în fruntea noului grup parlamentar al partidului Tisza a fost desemnat, ca lider al fracțiunii de 141 membri, milionara Ágnes Forsthoffer, deținătoare de firme și hoteluri la Balaton.
Celălalt pol al succesului dobândit de Tisza este, însă, o nouă resursă, un nou furnizor al radicalismului electoral: generația tânără care acum s-a simțit prima dată provocată politic. Este vorba de acei tineri care abia au intrat la școală când a început guvernarea lungă a Fidesz-ului, în 2010. Această generația nu are alt peisaj politic decât cel definit de Fidesz. Îi lipsește experiența și memoria despre alte guvernări, iar lipsa termenilor de comparație face loc unei înțelegeri formate într-o nouă subcultură digitală, „cultura de tip comentariu”. Și numărul acestor votanți tineri a crescut de la an la an, iar numărul celor care aveau memoria unei alte perioade politice a scăzut. Deci a scăzut numărul celor care pot aprecia situația țării în mod comparativ, bazându-se pe propria experiență politică, iar numărul celor care raportau experiența politică trăită numai în condițiile regimului Orban numai la propria lor imaginație și dorință, a crescut.
În „cultura de tip comentariu” purtătorii cei mai eficienți ai mesajului politic sunt conținuturile scurte – mai mult cu imagini, decât texte – care oferă confort participativ tineretului prin social media, prin reacționări cu comentarii scurte sau emoticoane care exprimă emoții la conținutul redus recepționat. Această simplificare produce o relaționare pur emotivă cu actorii politici, dar are avantajul „tehnic” al difuzării rapide. Cazul clasic studiat este alegerea lui Zohran Mamdani ca primar al New Yorkului. Cea mai dinamică mobilizare în campania lui s-a făcut în rândul tineretului cu ajutorul Facebookului și al altor platforme de social media (care au difuzat în cerc foarte larg promisiuni electorale de genul „transport în comun gratis” etc.). În acest sens campania Tisza a surclasat campania Fideszului. Acapararea emoționalității generației tinere și dirijarea ei spre un scop electoral s-a dovedit crucială, mai ales că acest tineret a reușit să devină agent electoral de influență acasă, în familie. Aceasta e inovația electorală a partidului Tisza.
Din campanie numai un singur lucru: diferența dintre strategia liderilor, a lui Orbán și a lui Magyar. Erau strategii opuse și, acum se vede, că cea a lui Magyar a fost mai eficientă.
Orbán a încercat să explice, și o făcea la un nivel deopotrivă intelectual și inteligibil la nivelul limbajului cotidian, care sunt marile dileme ale Ungariei în schimbarea ordinii mondiale, în perioada trecerii spre o lume multipolară. Era aceasta, totuși, o temă foarte grea pentru electorat, chiar dacă exemplificarea și simplificarea ei a fost pusă pe relația mai vizibilă cu Ucraina și UE. Strategia lui Magyar a urmărit „manualul lui Alinsky” (Saul Alinsky: Rules for Radicals, 1971) care a dat rețete cum poți provoca și învinge un adversar cu resurse instituționale mult mai puternice. După Alinsky, lupta în această situație trebuie dusă pe terenul cotidianului cât mai banal, unde poți întoarce principiile guvernatorilor împotriva lor. După această rețetă atacul trebuie să fie continuu, să nu lase adversarul să se relaxeze și să aibă ca țintă o persoană sau instituție concretă. Astfel, în prima fază a campaniei (de fapt, în precampanie) Magyar mergea din spital în spital și arăta pe Facebook, unde lipsește hârtia igienică din WC-uri, apoi contabiliza minutele de întârziere a trenurilor etc. Toate aceste aspecte supărătoare ale vieții cotidiene au fost turnate într-o argumentație eficientă împotriva politicilor guvernamentale.
Câștigarea alegerilor a pus capăt perioadei eroice a „revoluției electorale” și l-a pus pe Magyar și partidul lui în situația în care politica începe să fie mai banală, să fie un „business as usual”. Trebuie construit un nou guvern cu o nouă structură instituțională, trebuiesc (re)folosite rutinele vechi ale guvernării. Carisma dobândită nu-l lasă deocamdată pe Magyar să iasă din avântul „revoluționar”: iese la atac împotriva președintele republicii, împotriva curții constituționale, cere demisia lor în bloc, lansează amenințări etc. Această tranziție de la faza „revoluționară” la faza politicului banal trebuie să se termine, însă tocmai acest „banal” va fi încercarea majoră, testul adevărat al noii guvernări și personal al lui Magyar.
Problema majoră este că marele grup parlamentar Tisza nu are partid. Nu în sensul că partidul Tisza nu ar exista ca partid înregistrat, ci în sensul că deputații aleși sub sigla Tisza nu sunt integrați în partidul lor (minuscul, în jur de 25 membri) care, de fapt, nici nu are instituționalizare internă, foruri interne. Conferințele organizate până acum au fost niște adunări ad hoc, vicepreședinți numiți și schimbați direct de Magyar etc. Această formație minimală a fost necesară și rațională în perioada extinderii a mișcării de protest, acum, însă, este necesar un partid robust, bine organizat.
Noul grupul parlamentar este o adunătură de aleși (chiar și cu indivizi respectabili) care nu se cunosc între ei, și nu le este clar care va fi linia programatică care trebuie urmată. Deși tezele de bază ale programului anunțat seamănă deja mult cu tezele Fidesz-ului (gardul ridicat la graniță trebuie păstrat, politica fiscală în favoarea familiilor trebuie menținută etc.), totuși originea politică a unor miniștrii (deocamdată numai propuși) nu neapărat garantează acest lucru. Iar prima voce timidă neoficială care întreba de ce noul grup nu are un cuvânt de spus în privința desemnării miniștrilor, a fost înăbușită.
Toate aceste semne arată că problema cea mai importantă în perioada imediat următoare a guvernării este cea a creării unității de partid în sensul banalității politice. Adică: instituirea disciplinei de partid, a disciplinei votului, a aparițiilor în public cu mai multe voci individuale și diferite, dar totuși convergente (întrucât până acum nimeni nu avea voie să vorbească decât liderul). Banalul politicului este sarcina cea mai grea pentru Magyar. Trebuie să organizeze o comunitate politică care, funcționează și în spatele liderului. Însă, cum a părut până acum, această sarcină este foarte grea pentru el, care, prin atitudinea narcisistă și arogantă arătată până acum, nu pare a fi un constructor de comunități politice. Mai mult, Magyar s-a dovedit un manager bun de situații de luptă, dar nu și unul care poate întrețină un context intern de partid prielnic pentru autodefinirea ideologică a acestui amalgam de necunoscuți, foști membri Fidesz, foști liberali, dar și câțiva anarhiști. A genera „revoluție” și a vinde speranțe în masă este este o sarcină complet diferită de administrarea, pe termen lung, a unei comunități politice închegate și organizate.
Analiză de Bakk Miklos, politolog, universitar la Sapientia
