Știu că pentru mulți dintre cei care au votat tandemul Nicușor Dan – Ilie Bolojan, ziua de astăzi seamănă cu momentul în care primești vestea unui divorț într-o familie pe care o credeai fericită. A fost, pentru mulți, un proiect politic comun, construit pe speranța că România poate avea în sfârșit un președinte și un premier care să împingă țara într-o direcție comună.
La început au fost ploi de toamnă, apoi au venit ploile de vară, după aceea furtunile iar acum actele divorțului au ajuns pe masa notarului. În fața judecătorului – alegătorul vor ajunge abia în 2028.
Știu că pentru mulți divorțul acesta este greu de acceptat. În politică, la fel ca în viață, există oameni care aleg se să rupă și oameni care aleg să rămână. Niciunii nu trebuie judecați pentru deciziile lor.
Am fost și eu un votant al formulei Bolojan-Dan, deși am fost și sunt votant de centru-stânga. Tocmai de aceea nu sunt surprins de ceea ce se întâmplă.
Din contră. Această ruptură era înscrisă în ADN-ul „alianței” încă din prima zi.
În realitate, Nicușor Dan și Ilie Bolojan au reprezentat două proiecte diferite, două ambiții diferite și două centre de putere incompatibile. Era inevitabil ca, la un moment dat, aceste două logici să intre în coliziune.
Ceea ce vedem astăzi nu este neapărat sfârșitul unui „proiect”. Este maturizarea lui.
Mai important decât conflictul în sine este efectul pe care îl produce asupra scenei politice.
Dacă PNL și USR ajung în opoziție, cu Ilie Bolojan în poziția de lider al unei alternative de centru-dreapta, România capătă ceva ce nu a avut în ultimii ani: două opoziții distincte. Una suveranistă și una pro-europeană.
Iar asta este sănătate democratică. Pentru că adevărata problemă a democrației românești în ultimii cinci ani nu a fost niciodată lipsa partidelor la putere, ci lipsa alternativelor în opoziție
În timp ce mulți se uită astăzi la ruptura dintre Dan și Bolojan, puțini observă drama reală este în tabăra suveranistă.
Acolo există un elefant în sufragerie despre care nimeni nu vorbește suficient. Se numește Călin Georgescu. Mulți cred că principala problemă a lui George Simion este Nicușor Dan. Nu. Principala problemă a lui George Simion este posibilitatea ca Georgescu să decidă într-o zi că nu mai are nevoie de AUR.
În realitate, foarte puțini lideri AUR îl simpatizează pe fostul candidat la prezidențiale. Dar aproape toți înțeleg că dacă Georgescu își face propriul partid, o parte consistentă din electoratul AUR îl va urma.
Din acest motiv cred că ruptura dintre Nicușor Dan și Ilie Bolojan este, paradoxal, unul dintre cele mai sănătoase produse ale democrației românești din ultimii ani. Ea clarifică tabere, idei și direcții, creând o opoziție paralelă cu cea suveranistă.
În schimb, marele perdant al acestui proces riscă să fie PSD.
Dacă intră la guvernare, se erodează. Dacă nu intră, pierde influență. Dacă susține guvernul, oferă muniție opoziției. Dacă îl blochează, este acuzat că generează instabilitate iar între timp electoratul său tradițional migrează, încet dar constant, către AUR.
De aceea, atunci când încercăm să judecăm ceea ce se întâmplă astăzi, ar trebui să privim puțin dincolo de emoția momentului. Politica nu se măsoară în reacțiile de pe Facebook dintr-o zi sau două, se măsoară în ani.
Și poate că înainte de a împărți certificate de eroism sau de trădare, merită să lăsăm faptele să producă efecte. În politică emoția oferă verdictul de moment, timpul pronunță sentința definitivă.
Iar până atunci, poate că merită să privim mai puțin cu furie și mai mult cu răbdare, pentru că timpul rămâne cel mai bun contabil, cel mai bun istoric și, mai ales, cel mai bun judecător.
