OPINIE Facem duminică încă un pas înainte sau ne întoarcem în 1990?

Pentru cei uciși în decembrie 1989, îndeosebi pentru cei căzuți după 22 decembrie, mai exact 895  de oameni (comparativ cu cei 271 morți înainte de 22 decembrie) nu există vinovați! Cel puțin deocamdată. Nimeni nu a elucidat pe deplin cât adevăr și câtă legendă există în sintagma “teroriștii” și nici ar fi fost aceștia sau măcar cine i-a coordonat. Au plătit executanții, nu și păpușarii.

Au urmat evenimentele de la Târgu Mureș, din martie 1990, cu vecini instigați unii împotriva altora pe motiv de etnie.  Rezultatul magistrei manipulări, cinci morți și 271 de răniți, un oraș devastat și material și la nivelul relațiilor comunitare.  Nici un vinovat, însă.

Veniră și mineriadele din 1990, cu morți, distrugeri, oameni bătuți, pe motiv de tineri care voiau democrație autentică și nu comunism cu față umană. Rezultatul: patru morți  prin împușcare declarați oficial (sincer nu știu de ce  și de unde arme și ce înseamnă oficial), 1388 de răniți, fizic și psihic, privarea de liberate pe motiv de orientare politică a 1250 de persoane. Au plătit executanții, respective liderii minerii, deloc îngeri, dimpotrivă!, nu și păpușarii.

Apoi a fost “liniște” o vreme, și mă refer aici la “lupte de stradă”. deoarece în campaniile electorale șicanele cuplate cu bătăi au fost perpetuate de cei care aveau școala anilor 50…

În ianuarie 1999, după trei ani de regim de dreapta, sau, mă rog, cât se putea la vremea aceea, a urmat o mineriadă (mult mai) bine organizată. Despre bătăliile de la Costești, Stoenești și Pacea de la Cozia s-a scris mult, bine și prost. Eu știu doar că mă uitam prostită la televizor și mă întrebam unde și ce a greșit neamul ăsta încât să fie pedepsit de o asemenea natură? Ce a urmat, se știe. Atâta doar că iarăși, au plătit executanții și nu păpușarii.

La aproape 20 de ani de la cele de mai sus, în 2018, aveam o nouă clasă: activiștii neînregimentați politic. Trăitori în interiorul granițelor naționale sau europene. Oameni cu educație, și aici nu mă refer neapărat doar la studii certificate cu diplome, ci și la educația oferită de experiența anilor de viață din țări cu democrație a cărei valoare e conferită de vechime. Sunt oameni care, sătui de jigniri vis-a-vis de condiția de diaporeni (ce ironie a sorții: România modernă se construise cu aportul oamenilor instruiți sau viețuitori în diaspora…), românii de peste granițe au aanunțat că se alătură protestelor celor din țară, proteste care vizau  serie de măsuri considerate antidemocratice (și nu doar nedemocratice!) de instituții mai deștepte și mai experimentate decât domnul „altă întrebare”, partidul domniei sale și acoliții acestuia. Ei, diasporenii, au anunțat că vin atunci când pot, adică în august, lună de concedii în Europa. Nu are rost să amintesc de modul în care au fost primiți, de gaze și bătăi, în 10 august 2018 totul a fost live, grație televiziunilor.

Pentru fiecare din evenimentele amintite, dar care, mea culpa!, nu sunt toate cele ne-au influențat în ultiii 30 de ani, NU există vinovați! Toți actorii au intervenit la ordin, dat de oarecine, dar nu știm cine, se invocă interesul, siguranța națională și alte bazaconii, se vorbește despre lovituri de stat, enormități pe care gândul și mintea nu le poate pricepe!!!

Și acum, la aproape 30 de ani de la momentul în care vecinul meu a fost rănit lângă Fabrica de bere în 21 decembrie 1989, dar a refuzat să fie erou, când soțul meu și prietenii lui au fost prinși de focurile Armatei naționale (oare?)  la Astoria,  asistând neputincioși la moartea  unuia dintre ei, nici unul profitor al momentului, în ciuda îndemnurilor primite,  trăim într-o țară cu oameni mai puțini, dar tot mai dezamăgiți de ceea ce le oferă viitorul.

Sunt idei care pot părea dezlânate, dar sunt ideile unui om născut, crescut și educat între regimuri. Am trăit primii 23 de ani, ultimii ani de comunism. Ca pioneer, utecist și student, am dat viață copilului meu cu două săptămâni înainte de Revoluție și nu am încetat să sper. Poate duminică facem un pas înainte? Sau rămânem în România comunismului cu față umană, alături de mama poporului, deloc difeită de tătucul de acum 30 de ani…

Cornelia Trif

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *