Politologul Horia Lupu, doctorand în științe politice la UBB, a postat două analize extrem de interesante pe profilul său de Facebook.
Redăm partea a doua a analize în întregime:
Cu ceva întârziere, după intervenția izolată și apelul la ceilalți antreprenori ale patronului Mobexpert, și după o serie de gesturi reprobabile de speculă ordinară sau pur si simplu ilegale ale unor patroni milionari (cazul fraților Micula cu scumpirea spirtului Mona, sau situația evoluției prețurilor la măștile medicale, ori atidudinea față de angajați a patronatului firmei Leoni) încep să apară gesturi de responsabiliate și solidaritate corporatistă din partea unor companii precum Profi, Lidl, Altex.
Paradoxul este că mizeriile exemplificare în primele cazuri au fost aplaudate de „adepți ai capitalismului”/„oameni de dreapta” care în cea mai mare parte a vieții lor au lucrat la stat, au fost angajați sau membri numiți politic în diferite CA-uri, și condmnate de destui cunoscuți ai mei care evoluează în economia reală.
NU, dragi prieteni liberali/conservatori adepți ai pieței, NU ceea ce am descris în prima parte este capitalismul secolului XXI. Și nu acesta, sau capitaliștii, este/sunt dușmanul. Desigur, atât gesturile de solidaritate actuală includ și interese pe termen lung (și asta nu e neaparat ceva rău), după cum capitalismul nu a ajuns la forma actuală de „îmblănzire” singur.
Piața liberă în sine este o abstracțiune care nu există (după cum spunea G. Sartori în 1976, chiar și cea mai liberă piață cunoaște trei seturi de reglementări: cea a unui sistem uniform de măsuri ale volumului, masei și concentrației, aceea că mărfurile sunt ceea ce se predinde că sunt (pentru a nu permite, de ex., vânzarea apei colorate pe post de suc sau bere) și cea a garantării legale a contractelor, în lipsa căreia piața nu poate exista. Mai mult, îmi asum predicția că acest tip de piață nici nu va exista vreodata. De altfel nici părintele său spiritual, economistul și filosoful scoțian Adam Smith, nu pretindea că există (sau că ar trebui să existe) o piață complet liberă sau o retragere în mod complet și absolut a statului din economie. Dacă acum câteva zile recomandam lecturarea/recitirea „Cercetării asupra naturii și cauzelor bogăției națiunilor” (1776) prietenilor de stânga, de data asta o fac pentru cei de dreapta.
Perioadele de aur ale capitalismului au fost cele în care el reprezenta o forță novatoare și minoritară față de feudalism, față de restricțiile autorității politice și față de mercantilismul promovat de stat (secolele XVI-XVIII), și perioada de după jumătatea secolului XIX, în care a început „îmblănzirea” lui masivă, făcută de stat, sindicate si partide politice (nu neapărat/întotdeauna muncitorești/socialiste). Au existat două asemenea valuri ale îmblănzirii, prima reprezentată de introducerea drepturilor (sociale si politice) legate de muncă și muncitori, a doua târzie exprimată în promovarea drepturilor consumatorilor și ultima, paradoxal, legată de apariția consumismului (aka ”consumerism”, în engleză), care a transformat o parte din capitalism în PR, a încurajat creditarea în detrimentul acumulării și a făcut ca imposibilitatea existenței „bunului capitalist” din parabola lui Marx să devină o necesitate.
Așadar, îndraznesc să spun, calea evoluției nu este revoluționară ci evoluționară. Capitalismul/capitalistul, repet, nu este inamicul, iar el poate și reușeste adesea să constituie motorul, sau unul din motoarele progresului. Iar legile pieții, așa cum ar trebui să le înțelegem în secolul XXI (și cum mulți eșuează în a le înțelege nu doar în Ro, ci și în SUA anului 2008, cu „bail-out”-ul de către stat/administrația Obama a băncilor – politică numită într-un articol „socialism corporatist” – în timpul crizei financiare globale) sunt în bună măsură benigne și funcțonale. Piața complet liberă neexistând, iar individul neputând fi redus la dimensiunea de consumator (cum bine ziceau „libertarienii de stânga” în anii ’60), ele implică însă „paza” capitalismului printr-un sistem de „checks and balances” asemănător celui din politică, format din sindicate, asociații ale consumatorilor/instituții de protecție a acestora, instituții de monitorizare a concurenței și nu în ultimul rând stat. În absența acestora (în cazul Ro., a unor sindicate viabile și funcționale) capitalismul tinde să o ia razna. Doar prin acest sistem, care trebuie să fie adept al (și bine informat în privința a ceea ce înseamnă economia și piața libere), inclusiv în cazul unei economii mixte, se poate menține și negocia linia fină de demarcație între libera concurență, pe de o parte, și speculă, monopol, exploatare pe de alta.
Ultimele evoluții ne arată că același sistem de checks and balances este necesar și în cadrul societății civile, premisa sa esențială fiind implementarea unei maxime transparențe (la care, în cazul Ro., o bună parte a lumii ONG-istice și a societății civile s-a opus, probabil pentru că măsura era propusă de PSD și posibil imperfectă). Aceasta pentru că o dualitate psihologică internă între un speculator nemilos și fără scrupule, adept al unui capitalism hardcore, dar care pe de altă parte e un binefecator empatic și idealist, subminând cumva sistemul din interior (precum pretindea pe vremuri a fi făcut Emil Constantinescu), sub influența lecturilor din Popper și Berlin, NU ESTE pur și simplu plauzibilă. Și la fel de netenabilă e premisa că cel care deține un monopol al finanțărilor nu va încerca să îl fosească în interesul politic propriu, mai ales că acest interes există. Situația ne aduce, simplificand, la arhetipul Becali, „o fi furat dar face și mult bine”, ceea ce este real dar nu reprezintă în niciun caz o scuză pentru faptul că a furat. Iar cazuri parțal similare, dar mai nuanțate, cu cel al filantropului pe care l-am descris (și cu siguranță l-ați recunoscut) există și nu sunt puțin numeroase, inclusiv in Ro,la Cluj, Turda sau în altă parte.*
_____
* Pentru probabil cea mai convingătoare și documentată critică la adresa lipsei de credibilitate a premiselor psihologice ale marxismului (aplicabilă în contexte multiple) a se vedea Robert Michels – ”Political Parties” (1911).
Cititi si
Politologul Horia Lupu: Gestionarea crizei e decentă
