Vasile Bănescu, purtătorul de cuvînt al BOR, s-a referit în termeni teologici la războiul Israel-Gaza, într-o postare atractivă intitulată „Orbirea ideologic-religioasă, gândirea capturată de ură și susținătorii lor”
”Implozia sensului în nihilismul exprimat prin terorism este totală. O extincție morală opusă radical Vieții, Adevărului și Căii care curge limpede spre ele.
Când glasului măsurat al rațiunii i se opune urletul bestial al furiei și urii criminale, diavolul jubilează în rânjetul sinistru ivit pe chipurile celor ce violează, torturează și ucid. Direct sau indirect.
Cine nu distinge nici acum (după neagra revelație a ultimilor doi ani și cea a ultimelor săptămâni) victima de călău, copilul înfricoșat de monstrul înarmat, agresiunea de reacția la ea, cine nu vede sau refuză cinic să-i vadă pe cei câțiva, mereu aceiași, ce iau partea terorismului și totalitarismului (uniți de ura față de Europa, față de creștinism, libertate și gândire liberă, singurele care care conferă responsabilitate morală), cine alege să tacă când pietrele strigă sau chiar să pledeze sofistic pentru crima originară și „gândirea captivă”, totalitară, acela justifică ticălos orbirea, abdicând de la statutul de om căruia Dumnezeu îi cere să-și țină ochii deschiși, nu închiși. „Ochi de văzut” clar binele și răul.
Cu ce ochi privește oare Hristos la fanaticii sau doar mercenarii susținători ai orbirii, la propagandiștii urii ? Ar putea fi El cumva de partea lor? Excluzând imediat și cutremurați asta, ce rațiune din lume mai rămâne pentru a justifica preferarea sau sprijinirea lor, a profanatorilor darului dumnezeiesc al vieții ?
Niciodată și nicăieri Hristos nu a spus că Răul trebuie acceptat, sprijinit, tolerat, ci a reacționat neechivoc și ferm: poruncind-i să plece în deșertul lipsit de sens din care obraznic s-a ivit, să iasă din omul posedat, să se întoarcă în întunericul care înghite tot ce se surpă prin absurdul refuz al binelui.
Între cea mai mare şi cea dintâi poruncă, aceea de a-L respecta și iubi pe Dumnezeu ca Părinte al tuturor și cea de a doua, aceea de a-l iubi și respecta pe aproapele ca pe sine însuși, nu irațional siropos, ci lucid, este cuprinsă întreaga responsabilitate a omului de ieri și de azi. Nefiind loc pentru ură, minciună și crimă.”
